Sunday, 5 October 2014

Despre o nefericită evoluție

Cel mai mare păcat al oamenilor este poate acela că, după prima tinerețe, când visurile și idealurile sunt pentru ei o hrană, încep să ”înțepenească” în rutine și clișee mentale și comportamentale. Și aceasta până în punctul în care ajung atât de dureros ”înțepeniți”, încât orice schimbare, orice mic risc, orice mică abatere de la cărarea lor de zi cu zi, le provoacă angoasă și amețeală. Chiar dacă acea mică schimbare le-ar putea aduce o mare fericire, împlinirea unui vis, sau pur și simplu, evadarea din captivitatea durerii și neîmplinirii, ei nu o pot face, sau mai bine-zis, aleg să nu o facă, întrucât preferă mizeria cunoscută riscului necunoscutului. Ei devin precum acele mecanisme de mașini ”gripate”, care nu ajung mai flexibile prin ciocnire sau manipulare, ci mai curând se rup.

E un lucru trist și aproape de neînțeles, cum de natura umană a ales să funcționeze așa; sau cum de, exact acei oameni care în prima tinerețe erau precum tulpinile flexibile de alun, deschiși tuturor orizonturilor, peste câțiva ani îi regăsim trunchiuri acoperite de mușchi. Și chiar dacă cineva sau ceva încearcă să îi ajute să îndepărteze mușchiul, ei preferă totuși starea lor mizerabilă !

Desigur că a fost nevoie de furtuni și viituri pentru ca ei să ajungă așa, dar era de prevăzut oricum că natura nu este mereu blândă - și noi toți facem parte din ea ! Și, poate că furtunile acelea au avut și ele un rol în modelarea și întărirea trunchiului - dar care a fost greșit înțeles. Atunci când suferim fără a înțelege sensul, și fără a învăța nimic de acolo, fără a schimba măcar o iotă din atitudinile noastre greșite, atunci desigur că, până și suferința a fost inutilă ! Iar dacă atunci când ni se pune în față o alegere: schimbarea, pentru a ne crea un mediu mai bun, sau continuarea ”înțepenirii” în nefericirea noastră - noi alegem a doua variantă, atunci, ce ar mai putea fi spus ?

Din păcate, în viața reală nu există nici o zână bună care să ne atingă cu bagheta ei magică pentru a ne dărui tot ceea ce ne lipsește, fără ca noi să depunem nici un efort. Ce-i drept, putem obține uneori ceea ce ne dorim, atunci când încercăm să fim noi-înșine „zîne bune” pentru ceilalți, și atunci, ei se vor strădui să facă la fel pentru noi. Dar a adopta mereu atitudinea „copilului cuminte” (sau ba ;) ) în așteptarea zânei bune, fără ca noi să mișcăm măcar un deget: ei, asta nu prea merge !

Poate ar mai fi câte ceva de spus. după experiența fiecăruia, dar eu închei aici, în speranța că fiecare va înțelege ceea ce are nevoie. Numai lumină tuturor !

Tuesday, 6 December 2011

Noaptea sufletului, și ieșirea din ea

Înainte de a vorbi despre noapte, vreau să ofer o imagine a speranței, a zilei care urmează nopții. Cred că, numai acei care au cunoscut noaptea, pot prețui cu adevărat ziua.  Este vorba de începutul poveștii pescărușului Jonathan Livingston, foarte dragă mie. Acest cântec îi este închinat pescărușului, și este interpretat de Neil Diamond.





Ar fi multe de spus despre această noapte, pentru că fiecare dintre noi a cunoscut-o, probabil, măcar o dată în viață. Cel puțin, călătorii spre lumină trebuie să o fi întâlnit, neapărat.
Nu este vorba de o noapte oarecare ! În drumul nostru, trecem și prin nopți mai mici,cauzate de suferințe inevitabile ale vieții: pierderi, despărțiri, neîmplinirea viselor noastre, etc. Și din ele putem ieși schimbați și întăriți, dacă știm cum să le întâmpinăm, și mai ales, dacă alegem să Îl lăsăm pe Dumnezeu să aducă lumina pentru noi.

Dar noaptea despre care vorbesc aici, este o noapte totală. Este conștiința separării, a ruperii de Dumnezeu, o singurătate absolută, cosmică. Și, ca o consecință - lipsa oricărei speranțe. Singurul gând pe care îl putem avea atunci, este că acesta trebuie să fie iadul: lipsa oricărei speranțe. Nimic nu ne mai poate înspăimânta, și cu atât mai puțin, bucura. Orice idee de condamnare ne lasă reci, pentru că ne simțim deja condamnați, pentru că nimic nu ar putea fi mai rău de atât. De fapt, nimic nu mai poate trezi ceva în noi, pentru că știm că nu mai există nimic pentru noi, nu mai avem nimic în față decât un gol imens, o gaură neagră.

Desigur, rațiunea rămâne intactă, mai ales dacă suntem obișnuiți să analizăm mereu cauzele lucrurilor, și să cunoaștem în profunzime. Și uneori, Dumnezeu ne mai lasă și celelalte simțuri și posibilități de cunoaștere pe care ni le-a îngăduit - probabil, tocmai pentru a înțelege că, fără El, și fără speranță, nu ne folosesc la nimic. Putem afla, de exemplu, că Lucifer a fost, probabil, într-o situație asemănătoare nouă. El era înger, deci se afla deasupra noastră. Fiind înger, desigur că avea și iubire.(Și noi aveam, și credeam că era de-ajuns ca să fim salvați, dar nu era așa.) Însă la el, orgoliul depășea iubirea. De aceea, probabil că s-a îndoit de înțelepciunea lui Dumnezeu, și a început să creadă că el ar putea avea o înțelepciune mai mare.

Noi însă, putem ajunge să ne îndoim nu de înțelepciunea, ci de iubirea Sa. Putem ajunge să credem că o Ființă atât de mare, puternică și înțeleaptă - și desigur, dreaptă - ne-ar putea ajuta mai mult, dacă ar voi. Iar dacă nu ne ajută, deși ar putea-o face cu ușurință, și ne lasă pradă suferinței, atunci, unde este iubirea Sa? Mergând pe acest fir, putem ajunge să credem că singura iubire adevărată o putem găsi, de fapt, doar pe pământ, la ființele asemeni nouă, care deși slabe și limitate, nu pregetă să ne sară în ajutor atunci când pot, și nu ar răbda să ne vadă suferind.

Desigur, să nu ne închipuim că ajungem să simțim așa dintr-o dată, sau la cele mai mici pierderi și încercări. Este vorba doar de situația în care ne aflăm chiar pe marginea prăpastiei, când simțim că am putea pierde absolut totul pe această lume. ”La marginea nimicului”, după cum frumos și adevărat spune părintele Stăniloae. Dar, tot el adaugă: ”Trăim în vecinătatea nimicului, la marginea nimicului, dar nu ajungem niciodată acolo, pentru că Dumnezeu nu ne lasă să ajungem acolo.”
Cât de simplu ! Și, cât de ușor uităm uneori...

Dar, care ar fi, până la urmă, ieșirea ? Suntem la margine, nu ne mai pasă de nimic, nu mai vedem în față decât golul...Ne simțim părăsiți, aruncați, și într-un fel, așa și este. Tocmai pentru că am fost mai sus, acum ne-am prăbușit mai jos decât oricare.
Ei bine, salvarea noastră pot fi cuvintele de înțelepciune ale vechilor următori ai Drumului. Sau, mai bine-zis, sfatul bun ! Totdeauna, dacă ascultăm numai de gândul nostru, după cum zice un sfânt părinte, putem ajunge la o mare cădere. Și, iată ce sfat simplu și ușor de urmat putem găsi: ”Cine nu are rugăciunea neîncetată a inimii, nu are nici o rugăciune de folos.” Degeaba ne rugam noi din când în când, haotic...iar pe urmă, încetând cu totul, din dezamăgire.
Și începem a ne ruga doar cu aceste simple cuvinte: ”Doamne Iisus Hristoase, miluiește-mă !” Și, de necrezut, sufletul nostru ostenit, amorțit de durere, pe care îl mai simțeam doar ca pe un fel de piatră în capul pieptului, începe să se vindece ! Simțim aproape fizic cum coboară o energie vindecătoare.
Desigur, vindecarea nu se petrece dintr-o dată. Dar simțim că, în clipa următoare, s-a schimbat ceva, și lumea devine mai vie, mai colorată. Parcă începem iar să trăim. Piatra din capul pieptului începe să se înmoaie. Și, urmarea vindecării se petrece a doua zi, și a treia, și tot așa. Încetul cu încetul, începem să simțim din nou viața, speranța. Ba chiar, ne recăpătăm și liniștea pe care o avusesem, dar n-o prețuisem.
Și toate acestea, fără nici o schimbare în plan fizic, al vieții reale, ci doar prin rugăciune, și schimbarea gândului și simțirii noastre. Simțim că ne-am reîntors la Dumnezeu, nu mai suntem singuri, nu mai suntem izolați.
Apoi, putem găsi fraza următoare, tot a unui sfânt părinte al Filocaliei: ”Dacă ne întoarcem nădejdea, fie și pentru o clipă, de la Dumnezeu, și El se întoarce de la noi.” Iată ce simplă explicație a tuturor complicatelor fenomene psihice petrecute !
Și, desigur, dacă recitim din experiențele tuturor vechilor următori ai Drumului, vedem că încercarea părăsirii și a pierderii de Dumnezeu nu este nici nouă, și nici atât de rar întâlnită. Este o încercare a multor ucenici, sau ”prunci duhovnicești”, care nu au încă suficientă credință, și speranță. Și, desigur, este încercarea celor care la un moment dat, nu au ascultat, și au voit cu orice preț altceva decât voia El pentru ei.

Mă întrebam la un moment dat - fără înțelepciune, desigur - cum de unii oameni pot urma un drum spiritual atât de simplu și frumos, să îi învețe și pe ceilalți, și să aibă vieți atât de ordonate și pline de tot ce e e necesar! Că sunt oameni buni, și cred în ceea ce spun, se vede și se simte. Dar de ce alții, la fel de buni, trebuie să treacă prin tot felul de suferințe și neîmpliniri, să fie chiar pe pragul de a pierde totul, și niciodată să nu fie siguri care va fi, și când va începe următoarea încercare?
Răspunsul l-am aflat în sufletul meu, după ce am studiat viețile multor sfinți, și ai altor învățători autentici ai tuturor religiilor. Aceasta este calea cea adevărată, și nu o alta ! Calea este strâmtă și îngustă, și nu promite numaidecât fericirea aici, jos. Iisus însuși a mers pe ea.
Cei care cred că ”își pot atrage” tot ceea ce doresc în viețile lor prin gândire pozitivă, sugestie și alte metode, că își pot schimba singuri destinul, alegând numai ceea ce ei văd a fi un bine și o împlinire, sunt încă la marginea ignoranței. Desigur, ei pot face aceste lucruri, dar dacă Dumnezeu îi lasă, nu înseamnă numaidecât că sunt pe cale cea bună. Dumnezeu îi lasă, probabil pentru că ei au hotărât că se pot descurca și fără El. Dar, nici ei nu știu, de fapt, unde vor ajunge, după această viață. Toți acești maeștri și coach - de regulă americani - care ne promit o viață mai bună prin utilizarea sugestiei, a afirmațiilor repetate, chiar a sugestiei combinată cu relaxarea, și alte metode asemenea, fără însă a spune un cuvânt despre Dumnezeu și voia Sa, nu fac decât un fel de magie. Schimbarea realității, pentru a o adapta dorințelor noastre, aceasta înseamnă magia. Dar ei nu se întreabă dacă Dumnezeu chiar aprobă aceste schimbări, aceste intervenții în viețile oamenilor care nu și-au conștientizat greșelile, și vor doar o viață mai bună.

Desigur, toate aceste metode pot fi foarte bune, folosite în scop limitat: pentru sănătate, sau pentru dobândirea speranței de mai bine. Dar, chiar și așa, după ce le folosesc, ei ar trebui să adauge: ”Facă-se voia Ta.” Adică, toate acele schimbări, văzute de ei drept bune, să se petreacă numai dacă sunt și în planul divin pentru ei.

Iată câte înțelegeri și luminări pot veni după ce ieșim din adevărata noapte a sufletului ! Care, acum că ne gândim, poate ne era necesară și ea....Ca să ne vedem limitele, și să devenim mai smeriți. Și, nu pot încheia mai bine decât tot prin cuvintele unui părinte al Filocaliei, carte de mult folos sufletesc, și chiar salvatoare, pentru cei care îi ascultă sfaturile:

”Dacă s-ar socoti o parte păcat și smerenie, și o altă parte desăvârșire și mândrie, mai primită de Dumnezeu ar fi prima.”(Sf. Ioan Gură de Aur)

Thursday, 1 December 2011

Despre cele două povești

Deși majoritatea oamenilor nu o știu, întotdeauna există două povești ale vieții noastre, și ale fiecărui eveniment în parte. Povestea mică, vizibilă, este cea pe care o cunoaște toată lumea, și este formată doar din faptele în sine. Bineînțeles, fiecare îi poate găsi interpretări – așa cum, privind o piesă de teatru, fiecare găsește înțelesul lui, și învățămintele lui proprii.

Dar adevărata poveste este cea de dincolo de poveste – este cea pe care a avut-o în minte scenaristul sau dramaturgul atunci când a scris piesa – și ea cuprinde și înțelesul adevărat al lucrurilor. Puțini oameni reușesc, din când în când, să ”acceseze” povestea de bază, atât cât le este permis. Și atunci, ei văd cu uimire că povestea arată cu totul altfel decât cea de pe ”scenă”!

Ceea ce ei considerau drept nefericiri, sau ghinioane, erau doar atenționări că nu se aflau pe drumul cel bun, sau probe de parcurs, pentru dobândirea unor însușiri. Pe de altă parte, ceea ce ei priveau drept o mare fericire, și se străduiseră toată viața să obțină, era doar un lucru cu totul neimportant în economia traseului lor, ba chiar, constituia o energie greșit dirijată, care îi putea atrage în afara ”traseului”!

Neîmplinirile lor dureroase, fuseseră astfel pentru că un succes în acel domeniu le-ar fi adus mai mult rău decât bine. Nu după criteriile spectatorilor, desigur, ci după cele ale scenaristului!

Și, desigur, succesul lor de scenă, nu apărea astfel și în scenariul original: acolo, altele erau criteriile, și ei trebuiau să se străduie să le îndeplinească întâi pe acelea, dacă voiau să rămână în fruntea scenei!

Același lucru se putea spune și despre actorii întâlniți pe traseu: unii, care le făcuseră aparent un rău, le deschiseseră porți spre un decor mai bun, și mai potrivit. Alții, de care s-au atașat, și le-au fost mereu aproape, au trebuit lăsați în urmă, aparent prin logica lucrurilor – de fapt, pentru că nu se mai potriveau cu noua evoluție a personajului principal.

Și, s-a mai întâmplat și ca ei-înșiși, încercând să facă un bine, sau să se vindece de o veche durere, să ”răstoarne” lucrurile de pe scenă fără socoteală. Dar scenaristul avea mereu prevăzute soluții vindecătoare pentru toată lumea, altfel piesa ar fi fost compromisă. Desigur, nu soluțiile logice la care s-ar fi gândit actorii, sau spectatorii. Dar totuși, cele mai bune!

Și în cele din urmă, începem să simțim și singuri ”suflul” piesei. Chiar dacă ne mirăm că ni s-a atribuit un alt rol decât ne așteptam, și ne pregătisem, înțelegem cumva că, din motive profunde, este rolul cel mai bun pentru noi. De fapt, se potrivește structurii noastre, și uneori ne-am gândit și singuri că ar fi bun pentru noi. Trebuie doar să îl asimilăm pe deplin – întâi, desigur, în sufletul nostru.

Și ceilalți, oricât de diferit ar vedea piesa față de noi – întrucât ei nu văd decât mica poveste – vor accepta cu timpul, și vor vedea în practică efectele pozitive ale noului rol, și ale noului act care începe.

Astfel trebuie să gândim la fiecare nouă pagină a vieții noastre, la fiecare nouă treaptă! Numai noi, și desigur și scenaristul, putem înțelege pe deplin noțiunea de ”bine” în legătură cu noi-înșine. Nimeni nu trebuie să ne descurajeze, sau să ne impună părerea sa despre ”bine”.

Dar, cum putem vedea marea poveste, ca să ne înțelegem mai bine scenariul? Aici, răspunsul nu este simplu. De fapt, cred că fiecare trebuie să încerce, în felul său. Trebuie să vrea sincer aceasta. Și desigur, trebuie să vrea și scenaristul...

”Caută, și vei găsi; bate, și ți se va deschide.”

"Totul este cu putință, atunci când cineva voiește.” (Filocalia)

Despre frumusețe și alte câteva gânduri

Deși nu s-a stabilit științiific, în mod sigur există o legătură între frumusețe și armonia sufletului. Oamenii care trăiesc în locuri frumoase, adevărate daruri ale lui Dumnezeu, care se află mereu în contact cu frumusețea, prin arhitectură, obiecte de artă, poezie, muzică - mă refer la acea muzică sublimă care liniștește și hrănește sufletul; acei oameni, zic, nu pot fi decât frumoși pe dinăuntru și armonioși. Chiar dacă înainte sufletul lor era, poate, tulburat, ajungând în locuri ale frumuseții, nu pot să nu devină și ei frumoși. Este efectul lui Dumnezeu asupra sufletului prin intermediul Frumuseții, care este un atribut al Său.

În același timp, Frumuețea este și un dar al Său, de multe ori nemeritat. Noi cerem să avem parte de bine, pentru noi și ai noștri, cerem să ne fie îndeplinite dorințele, cerem de toate… Uneori, primim mult mai mult decât am cerut, și atunci înțelegem cât suntem de mărunți în simțire, și cât de puțin L-am cunoscut. Un gând trecător ne întreabă chiar dacă, noi fiind – ipotetic – în locul Lui, am fi dăruit atâtea unor ființe instabile și pline de limite. Rolul Său trebuie să fie teribil de greu : să ne mulțumească pe toți, să se adapteze tuturor micimilor, ”cutiuțelor” și prejudecăților noastre. Și, să primească doar rareori mulțumiri, și chiar și acelea, trecătoare… până ce intervine o altă dorință !

De fapt, este povestea clasică, neschimbată încă din timpurile primei Sale veniri : noi credem numai dacă primim minuni, dovezi. Nu este vorba de a crede în existența Sa, sau în divinitatea lui Hristos. Ci, în a crede în iubirea Sa tot timpul, chiar și în vremuri de încercări. Dacă nu mai prmim o perioadă aceste dovezi, suntem în stare să Îl părăsim. Suntem cu toții Toma Necredinciosul, ba uneori, chiar și Petru.

Cu adevărat, greu poate ajunge cineva la acel deziderat – ”desăvârșit precum Tatăl din ceruri”. Pentru aceasta, ar trebui să nu mai fim legați absolut de nimic, să trăim în lume ca și cum aceasta nu ar exista, liberi precum păsările cerului. Probabil, așa am putea fi într-o altă existență, în care din copilărie am reuși să trăim undeva pe un munte, departe de lume. Poate, în acel caz ipotetic, ar trebui nici să nu ne cunoaștem părinții, ca să nu ne legăm nici de ei. Dacă am rămâne suficient timp acolo, primind îndrumările Lui, probabil că nici coborând în lume, ea nu ar mai avea vreo valoare pentru noi.

Dar în cazul actual, al vieții noastre de acum, ce putem face? Putem face un singur lucru – după cum spune ”Evanghelia după Ioan” : să Îl urmăm moralmente, în interiorul nostru, atât cât putem, fără să ne părăsim oamenii dragi, și munca actuală. În zilele noastre, oricum, e mult mai greu să trăiești precum apostolii. Nu din pricina condițiilor materiale, ci pur și simplu, pentru că, dacă nu faci parte din sistem, nu exiști! Nu poți munci, deci nu poți trăi – și nu numai tu, dar nici cei dragi.

Dar chiar și această ”urmare morală” nu este atât de ușoară, pentru că, dacă aplicăm cu toată inima principiile evanghelice, oricum vom intra în conflict cu lumea, cu societatea bazată pe profit. Insă, acesta este un preț mic, și fiind singurul lucru pe care îl putem face, trebuie să îl facem. Măcar pentru a mulțumi pentru darurile nemeritate, și pe care mulți nici nu le conștientizează drept daruri. Sănătatea, o viață liniștită, oamenii dragi aproape, prezența frumosului , realizarea unor planuri ale noastre – iată câte daruri minunate !

Dar, atunci când începem să urmăm o cale, ori de câte ori primim ceva, sau măcar un semn în calea noastră, ceva începe să ”clipească” în noi, ca un fel de led. Este acel fenomen de care spunea Coelho – că Dumnezeu a scris drumul pe care trebuie să îl urmeze fiecare, și trebuie doar să citim ce a pus pentru noi.

Aceasta nu înseamnă însă destin implacabil, pentru că semnele Lui, și drumul, se modifică o dată cu noi, și mai ales, cu voința Sa. Drumul crește o dată cu călătorul, iată miracolul !

Mă opresc aici, pentru că oricum nu am făcut decât să îmi urmez niște gânduri, așa cum mi-au venit. Pace bună tuturor !

Tuesday, 22 November 2011

Câteva amănunte despre iertare

Uneori, chiar dacă știm că am iertat, și am fost iertați, mai lipsește ceva. Ceea ce lipsește este tocmai iertarea de sine.
Chiar dacă știm că totul a trecut, că răul făcut, sau care ni s-a făcut, a fost vindecat, mai rămâne totuși un ”nod” în sufletul nostru. Nu ne putem ierta pe noi-înșine pentru că, în acel moment, sau în acele momente din trecut, nu am acționat altfel, nu am ales altfel. Câți dintre noi nu am fi voit să putem da timpul înapoi!
Dar, întrucât acest lucru nu este posibil la nivel fizic – cel puțin, nu prin mijloacele actuale ale științei – trebuie să ne mulțumim să vindecăm situațiile la nivel spiritual și psihologic. Și de fapt, este și cea mai bună vindecare, întrucât dacă am schimba faptele la nivel fizic, nici noi, și nici alții, afară de Dumnezeu, nu știm care ar mai putea fi consecințele.
Așadar, privind cu iubire și iertare situațiile din trecut, trebuie să acceptăm și să înțelegem tot ceea ce s-a petrecut, inclusiv comportamentul nostru; să ne iertăm pentru neputințele, greșelile, lașitățile, durerile cauzate nouă sau altora. Să înțelegem că, dacă Dumnezeu și ceilalți ne-au iertat, noi nu avem de ce să simțim altfel. Să ne privim cu compasiune, ca pe niște frați mai mici, mai slabi și mai ignoranți.
Întrucât, întotdeauna peste ani, experiența și înțelegerea noastră crește. Acesta este, de fapt, și sensul evoluției: o spirală ascendentă. Bineînțeles că acum am privi lucrurile, și am acționa, cu totul altfel. Și aceasta, întrucât acum suntem alții – alți oameni. Nu degeaba se spune că ”în această viață există mii de morți.” Murim și renaștem de mai multe ori în cursul unei vieți, și persoanele noi ce se crează în urma unor situații, sau trepte evolutive, sunt uneori cu mult diferite de cele vechi. Desigur, există un fond, un ”fir călăuzitor al persoanei”, dar sunt și elemente care se schimbă dramatic.
Așadar, să ne învinuim pe noi, cei de acum, că nu am acționat bine în trecut, apare cel puțin impropriu. La fel, și să așteptăm de la noi-înșine, sau de la ceilalți, să avem aceleași dorințe și modalități de a privi existența ca acum câtva timp. În acest sens, chiar și eventualele ”reparații” la care ne putem gândi, poate că nu mai sunt potrivite persoanelor noi, celor de acum. Și nici nouă-înșine, deși nu realizăm acest lucru!
Doar Dumnezeu știe cum ar fi mai bine să se întâmple lucrurile, pentru ca toți cei implicați să își urmeze cel mai bun curs. Așadar, este de-ajuns să ne rugăm să găsească El soluții pentru toți, și să fim iertați și vindecați. Ceea ce mai putem face, dacă totuși simțim nevoia să mai facem ceva, este să ne străduim să avem atâta înțelepciune încât să nu mai repetăm situațiile dureroase (și acest lucru este cel mai ușor de înfăptuit), și în plus, să îi ajutăm pe toți cei care se află în situații asemănătoare, fie și cu un sfat.
Dacă, de exemplu, fără să vrem, am făcut cuiva un rău în plan fizic sau sufletesc, și nu avem posibilitatea de a ne răscumpăra față de acea persoană, să încercăm să facem un bine altei persoane, fie și necunoscute. Să ajutăm sărmani, oameni aflați în nevoi fizice sau sufletești. Să aducem alinare celor nefericiți. Și să îi sfătuim pe cei care se află în situații asemănătoare nouă, pentru a nu acționa într-un mod distructiv.
Și la urma-urmei, după ce vom reuși să ne iertăm pe noi-înșine, poate vom simți că totuși, nici o altă desfășurare a lucrurilor nu ar fi fost mai bună. Noi am greșit, dar poate că a trebuit să greșim, din mai multe motive. Poate că, altfel nu am fi învățat niște lucruri esențiale pentru sufletul nostru, poate că nu am fi ajuns să ne cunoaștem cu adevărat, și nu am fi căutat să devenim mai buni. Poate că, altfel nu ne-am fi deschis înspre ceilalți, nu am fi înțeles că trebuie să îi ajutăm pe toți, pentru că toți împărtășim aceeași dureroasă condiție umană. Și, iarăși, poate că, dacă am fi ales altfel, și am fi evitat suferința din acel moment din trecut, poate că acest lucru nu ne-ar fi adus un bine chiar atât de mare pe cât credem. Numai Dumnezeu știe mai bine ce este cel mai potrivit pentru noi! Și uneori, ne lasă să suferim, numai pentru a ne feri de alte deziluzii.
Poate că aceste lucruri par teoretice, sau greu de crezut,  dar practica va dovedi că sunt adevărate. Drept exemplu, mă gândesc la legenda acelui rege Midas, care își dorise să prefacă în aur tot ceea ce atingea. A fost o dorință împlinită, așa cum mulți dintre noi își doresc să li se împlinească dorințele.  În cele din urmă însă, s-a dovedit a fi o dorință distructivă, întrucât el a murit de foame, neputând duce nici un aliment la gură fără a-l preface în aur.
Așa și noi, cei care ne-am fi dorit să putem ”preface în aur” un moment din trecut, nu știm cât bine ne-ar fi adus, de fapt. Iar suferința și neiertarea de sine legate de acel moment nu aduc nici un folos sufletului nostru. Dacă Dumnezeu ne iartă, noi de ce am face altfel?

”Nu trebuie să păstrăm, din toate, decât rodul fiecărui lucru”, după cum spune Fenelon. Aceasta înseamnă, de fapt, a evolua...

Sunday, 2 October 2011

Un cer nou și un pământ nou

Există în viața fiecăruia dintre noi un moment, sau mai multe, în care tot ceea ce a fost vechi a trecut, s-a schimbat, și o nouă pagină îi stă dinainte, gata să fie scrisă. Desigur, trecerea între vechi și nou poate fi dureroasă, uneori chiar un moment de colaps, în care nu știi sigur dacă va mai urma ceva, mai ales ceva bun și potrivit pentru viața ta. Sunt amurgurile despre care vorbea terapeutul Lazarev, sau aurorele. Orice nou răsărit are nevoie de o auroră, chiar dacă aceasta pare dureroasă. 

Imaginea aparține: http://alinamarcu.blogspot.com

Și, desigur, mai există o condiție care ține de noi pentru ca acel ”cer nou și pământ nou” să apară: trebuie să avem multă iubire în suflet. Nu o iubire îndreptată spre ceva anume, ci acea stare de iubire pentru toate creaturile – picătura de divin din noi. Dacă omul are această iubire, și dacă mai are și un vis, un ”plan de construcție” al viitorului, înseamnă că există ”materialul” necesar pentru construirea noii lumi. Desigur, avizul final aparține Marelui Creator, și El îl va da, dacă această nouă lume dorită de noi se încadrează în legile și parametrii Lui, și dacă se potrivește drumului nostru evolutiv  în această existență.  

De fapt, noi venim cu o ”schiță”, iar El o completează, și aduce și materialul concret. Dacă noi am fi conștienți cât de puțin putem face doar prin propriile noastre forțe, am deveni mult mai smeriți. Este o zicală românească, care spune: ”Decât un car de minte, mai bine un dram de noroc.” Acest noroc, după înțelegerea mea, reprezintă exact intervenția Sa în viețile noastre, darul și sprijinul Său, pe care mulți oameni nu îl conștientizează, ci doar îl iau ca atare. Se spune despre anumiți oameni că sunt foarte norocoși, că nu au făcut mai nimic ca să reușească, sau că au găsit în calea lor niște condiții extraordinare și neașteptate, care i-au favorizat. De fapt, acest ”noroc nemeritat” reprezintă darul Său. Probabil că oamenii respectivi sunt foarte buni și iubitori în interior, sau au un destin bun, datorită unor vieți trecute trăite pe calea cea bună, sau poate că au misiuni de îndeplinit, și El le asigură toate cele necesare.
Demult am înțeles că nu trebuie să ne preocupe ”norocul” altora, pentru că nimic nu este întâmplător. Și înțelegem cu atât mai mult, cu cât vedem uneori minuni și în viețile noastre.

Desigur, nu înseamnă că trebuie să lăsăm absolut totul în seama Lui, și noi doar să așteptăm cu indolență să primim ceea ce avem nevoie. Dar, e de ajuns să facem doar lucrurile care ne stau în putere, fără a ne preocupa de celelalte.  După cum spune părintele Paisie Aghioritul: ”Tu să rezolvi problemele cele ușoare. Pe cele grele, să le lași lui Hristos.” Desigur, pentru asta trebuie credință, adică să fim încredințați cu adevărat că El este lângă noi, și ne susține. Și desigur, toți putem avea uneori căderi din această credință...
Însă, atunci când o recăpătăm, vom ști cu siguranță, indiferent de părerile omenești, că vom obține ceea ce avem nevoie. De fapt, întregul proces se reduce la credință: chiar și acele cărți și filme americane bazate pe gândire pozitivă, autosugestie și vizualizare a scopului, tot la asta se referă, deși într-un mod mai materialist. Trebuie să credem că vom primi ceea ce ne dorim (desigur, dacă înțelegem că acel lucru a fost aprobat de Sus – dar aceasta este o altă problemă), să ne gândim la scop ca și cum l-am avea în fața ochilor. Și ”după credința ta ți se va da ție”.

Există și aici o distincție, între două feluri de credință: credința pe care o căpătăm ca urmare a unor ”demonstrații” concrete din viața noastră și a altora, și aceea pe care o putem avea fără să vedem nimic, doar simțind că El trebuie să existe, și să ne ajute. Acest din urmă tip de credință este mai rar, și desigur, mai prețios. După cum spun Evangheliile: ”Fericiți cei ce nu au văzut, și au crezut.” Însă cea mai mare parte dintre noi avem nevoie mereu de minuni, pentru că altfel suntem prea slabi. După cum spune la Pateric, noi nu mai avem aripi de foc, precum cei de dinainte, ci doar aripi slabe și neputincioase. Dar, chiar și cu aceste aripi slabe, trebuie să ne silim să zburăm, întrucât pentru aceasta am fost făcuți, și nu pentru a ne năclăi în praful drumului. Și, El ne poate ajuta să ne înălțăm chiar dacă am avea aripi de vrabie, și să vedem de sus cât de mărunte și puțin demne de dorit apar toate lucrurile omenești după care ceilalți aleargă cu disperare, și se chinuie și mai disperați să le păstreze.
Poate că acel cer nou și pământ nou despre care vorbește Apocalipsa va fi chiar această stare de liniște și fericire indiferent de condiții. Iar toate celelate ceruri și pământuri noi din viața noastră materială nu fac decât să ne apropie de ea...să o pregătească!

După cum spune Brâncuși: ”Nu putem să-L ajungem niciodată pe Dumnezeu, dar curajul de a călători spre El este important.”

Tuesday, 27 September 2011

Despre propria noastră responsabilitate

De multe ori, în decursul unor situații grele și dureroase din viața noastră, suntem tentați să ne simțim cu totul nedreptățiți, mai ales dacă știm că în genere suntem oameni buni și corecți. Uneori, aparențele par să întărească această viziune: ceea ce ni se întâmplă nu pare a porni de la noi, ceilalți sunt inițiatorii, sau cel puțin, promotorii acelei stări de lucruri.
Dar, atunci când începem să înțelegem câte ceva despre drumul spiritual și regulile lui, înțelegem și că, probabil, dacă o situație a existat în viața noastră, atunci, noi am atras-o, într-un fel sau altul. Ceilalți, oricât de direct ar părea implicați, nu sunt decât instrumentele conștientizării noastre. Probabil că nu ne însușisem încă o lecție, și Divinitatea a socotit necesar să ne trimită niște mesageri care să ne spună acest lucru. Sau, poate că mai aveam încă slăbiciuni sau legări de materie de care nu eram conștienți, și El a vrut să ne atragă atenția, ca să nu ne lăsăm atinși de orgoliu, sau cel puțin, să avem o părere prea bună despre noi-înșine. Dacă tot iubim adevărul, măcar să ne vedem așa cum suntem!
Pe de altă parte, să nutrim resentimente față de cei care ne-au rănit sau ne-au nedreptățit, cu sau fără voia lor, ar denota nu doar o rea-voință, ci și o înțelegere cu totul puerilă a situațiilor. Întrucât și ei, oricât de ”instrumente” s-ar fi dovedit pentru noi, în măsura în care ne-au făcut rău, au avut de suferit consecințe, fie și în sufletul lor, în nefericirea și neîmplinirea pe care au trăit-o  – chiar dacă nu vizibil. Dacă ne-ar fi dat să cunoaștem pentru câteva clipe durerea și lipsa de speranță a unui asemenea suflet, ne-am simți rușinați pentru puerilele noastre idei despre dreptate. Întrucât noi, cei care urmăm un drum, chiar și când suferim, primim alinare de la El, și ajungem mult mai repede la pace și înțelegere. Pe când cei care nu Îl simt chiar atât de aproape, nu văd altceva decât suferința și vinovăția lor, și situația fără ieșire. Desigur, cu timpul, și ei pot ajunge să simtă ca noi, dar pentru aceasta trebuie în primul rând credința că se poate, și că El chiar ne are în grijă pe fiecare.
Desigur, există și situația în care cei care ne-au făcut rău nu au remușcări, sau cred că așa se procedează. În acest caz, trebuie să îi iertăm oricum, pentru că sunt spirite prea primitive, și chiar ”nu știu ce fac”, după spusele lui Iisus. Oricum, și ei vor avea de tras consecințe, chiar dacă în alt timp și în alt loc, și sunt mult mai de plâns decât noi.
Deci, după cum spuneam, oricât de greu ar părea, trebuie să ne gândim că noi suntem autorii tuturor situațiilor de viață prin care trecem. Sau măcar co-autori, ca să fim mai corecți, și să Îi acordăm și Lui partea care I se cuvine. (După cum se exprimă Cayce: ”ești co-Creator cu Creatorul tău”.)
Dar, aceste lucruri sunt deja cunoscute! se va spune. Da, sunt cunoscute, dar nu îndeajuns! Când intervine practica, nimic nu mai este cunoscut. Sau, toate cunoașterile sunt valabile pentru alții. :)
Se dovedește tot mai mult că proba de foc a vieții spirituale nu este iubirea aproapelui ca atare, ci mai ales, iubirea celor care ne fac rău. Este greu de ajuns acolo, dar pentru început, e bine măcar să încercăm să îi înțelegem, să nu-i condamnăm, să ne vedem propria contribuție în tablou. Și cu timpul, va interveni și compasiunea, care este cea mai nobilă formă de iubire.

După cum spune Sf.Serafim de Sarov: ”Osândește fapta cea rea, dar nu osândi pe cel care o face. Cine se îndeletnicește ca să se cunoască pe sine-însuși, acela nu are timp să ia seama la alții.”

Friday, 16 September 2011

Despre porunci în zilele noastre

Omul modern are, în majoritatea cazurilor, alergie la cuvântul ”porunci”. Fie ele și divine…
Poate ar fi mai bine, pentru facilitarea înțelegerii, să le spunem ”reguli” sau ”legi”. Așa, devine chiar comprehensibil – toată lumea știe că trebuie să asculte de legi, altfel vor exista consecințe.
Unele porunci (sau legi) sunt mai ușor de înțeles de către omul modern, altele mai puțin.  Și, întrucât nu există o instanță vizibilă care să îl condamne, de cele mai multe ori, el refuză să asculte de cele pe care nu le înțelege. Într-un fel, e de înțeles, e uman, și dacă numai acesta e motivul, Divinitatea va găsi modalitatea de a i le explica – fie și (mai ales) prin exemple practice.

Există și cazul – mai rar – în care se poate încălca o lege pe care nu am cunoscut-o. Sau, am auzit de ea, dar nu am știut că este universală, am crezut că nu se aplică și în cazul nostru ! Și atunci, facem rău fără să ne dăm seama, și atragem niște consecințe.  Desigur că mai apoi suntem uimiți, chiar indignați : de ce ni se întâmplă acestea nouă ? Noi sunten corecți, și urmăm legile, și ne străduim să slujim…
Apoi, după un timp, Divinitatea ne explică. Dacă dorim să știm adevărul despre un lucru, El întotdeauna ni-l va spune, pentru că El îi iubește pe cei care caută adevărul. Și atunci, iar suntem uimiți, de ce am fost pedepsiți dacă nu știam…
Nu pot da încă un răspuns absolut, dar se pare că, mai ales cei care au ales în mod conștient o cale, trebuie să fie mai responsabili decât ceilalți. Dacă ei greșesc, și mai ales, dacă îi atrag și pe alții în greșeala lor, ei vor fi mai vinovați decât cei care merg ”orbește”. Este ca și cum elevul fruntaș al clasei ar fi prins fumând la toaletă. Exemplul lui ar fi distrugător pentru întreaga clasă, și în plus, nimeni nu ar mai prețui valorile lui, și nu s-ar mai strădui pentru ele, pentru că l-ar vedea la fel ca pe ceilalți.
Sau, ca în cazul ambasadorului unei țări mari și minunate, care ar trebui să aibă o conduită ireproșabilă, dar este surprins într-un club, participând la lupte în noroi. Desigur că oprobriul nu ar cădea numai asupra lui, ci și asupra țării care l-a trimis, și nimeni nu s-ar mai strădui să ajungă acolo, sau să respecte valorile ei.

Deci, fenomenul ”încălcare lege – pedeapsă” este ușor de înțeles în acest sens. Desigur că, fie ”elevi fruntași ”, fie mediocri, suntem tot oameni, și la un moment dat, putem simți nevoia să ne comportăm în sensul umanului din noi. Ar fi necesară o forță extraordinară pentru a fi mereu la înălțimea ”mandatului”. Dar, această forță ne poate fi dată dacă ne rugăm, dacă o cerem. După cum spune părintele Stăniloae : ”Ar fi ușor de spus că nu putem face ceea ce ne-a cerut Hristos, dacă nu ar fi puterea Duhului din noi. ”
Iar pentru a ști dacă un lucru este bun sau nu, dacă este permis sau nu – atunci când ne îndoim, și nu există reguli clare în acest sens – este de-ajuns să Îl întrebăm. Desigur că El nu va răspunde prin cuvinte, dar în mod sigur, va găsi o modalitate prin care să ne înștiințeze. Printr-un om, printr-o carte, printr-o situație…sau, pur și simplu, prin sufletul nostru !

Poate că unii vor considera aceste rânduri inutile, sau plicticoase. Eu le-am scris însă pentru cei cărora le-ar putea folosi. Nu drept învățătură, ci drept sfat. Pentru că și eu aș fi vrut, poate, cândva, să știu unele lucruri pe care alții le-au învățat din proprie trăire. 
Desigur, nimic nu e absolut, și situațiile vieții sunt extrem de variate. Dar cine știe, poate totuși vor folosi cuiva…

Saturday, 10 September 2011

Despre alegeri, și o mică poveste

Există mai multe condiții ca o alegere să ne fie ”aprobată”, acolo, Sus. Probabil că lucrurile acestea nu sunt scrise prin cărțile de spiritualitate, nici măcar cunoscute de toți, dar eu așa le-am ”primit”, le-am receptat în viața mea.
În primul rând, dacă facem parte dintre cei care și-au dedicat viața unui țel spiritual (eu la astfel de oameni mă gândesc când vorbesc despre alegeri, întrucât, sincer, nu știu cum se petrec lucrurile cu ceilalți), alegerile noastre, cumva, nu ne aparțin în întregime. Adică, ele se subsumează unei Voințe mai presus, pe care am acceptat-o drept conducătoare atunci când ne-am început drumul.
Noi ne putem dori un lucru, pe care îl credem bun pentru noi, și ne focalizăm atenția și voința înspre obținerea acelui lucru, pentru ”a-l atrage” în viața noastră. Întrucât, probabil, am atins un anumit nivel de vibrație a iubirii, de cele mai multe ori, îl vom obține - chiar dacă nu imediat. Totuși, pot exista situații când, din motive pe care noi nu le Înțelegem, dar care țin de o înțelepciune superioară, acel lucru nu trebuie să vină înspre noi, pentru că nu ne este potrivit. Și atunci, Divinitatea ne va trimite semne, ne va face să înțelegem că nu ne este potrivit. Poate, chiar ne va da altceva, în loc.

Există și cazul particular în care, în ciuda înțelepciunii pe care am căpătat-o, și a dedicației pe drumul ales, să ne dorim atât de tare un lucru - din diferite motive, încât să îl vrem cu orice preț, sau indiferent de preț. Suntem gata chiar să primim pedepse - precum regele David, atunci când se abătea de la drum, ba chiar, suntem gata să plătim chiar și cu viața, pentru a obține acel lucru. Și atunci, Divinitatea ni-l va da, dar noi vom fi responsabili pentru consecințe. Desigur, va însemna că ne-am abătut de la drum, de la ascultarea necesară. 
Vom înțelege că nu mai putem continua drumul spiritual ca și până atunci, ci trebuie să acceptăm să ”ne dezbrăcăm hainele de mare preot” - precum Aaron atunci când a greșit - și să acceptăm un statut de ”simplu călător”.

Desigur, contează și motivația pentru care am cerut acel lucru. Dacă este una egoistă, sau care ține de insuficienta stăpânire asupra astralului nostru, și consecințele vor fi, probabil, pe măsură. Însă, pot exista și motivații mai puțin egoiste, deși tot greșite, din perspectiva drumului spiritual. Știu și am încredere că Divinitatea pune totul în cântar.

Aparent fără legătură cu cele de mai sus, să ne gândim la un mare rege, care călătorește înspre o cetate strălucitoare. El nu este singur, împreună cu el merge suita, și chiar și cei dragi ai lui.  Drumul are multe dificultăți: povârnișuri, deșerturi, păduri neumblate...Regele le trece cu ușurință, pentru că are antrenamentul necesar, și are și o puternică motivație. 
Imaginea aparține: http://rassvan.wordpress.com/

Dar cei dragi ai lui, ei nu cunosc țelul drumului, știu doar că îl urmează pe el. Pentru ei, dificultățile drumului sunt de două ori mai mari, și ei suferă de fiecare dată, nu numai pentru ei, ci și pentru rege, pe care îl văd trecând prin atâtea greutăți. El nu îi poate face să înțeleagă că pentru el, nu contează. Și mai apoi, înțelege că ei ar avea nevoie de liniște, de stabilitate, de o viață normală. În calitatea lui, nu numai de rege, ci și de cap al familei, el ar trebui să le asigure toate acestea. 
Și atunci, stând și gândindu-se, își dă seama că iubirea și nevoia lor de el sunt, poate, mai mari decât necesitatea lui de a ajunge în cetatea strălucitoare.  Și, el simte că ar fi nedrept să îi mai supună greutăților drumului, pentru un țel pe care ei nici nu-l cunosc.

Și atunci, ia o hotărâre mare. Decide să încetinească drumul spre cetate, pentru a le găsi celor dragi un loc stabil. Știe că greșește, știe că a abdicat de la țelul lui. Dar cu toate acestea, ar fi în stare de orice pentru binele lor. Realizează atunci și că, probabil, pentru el, ei sunt mai importanți decât supunerea față de Împăratul din cetate, care l-a chemat la el. Dar nu mai poate da înapoi.
Înțelege, însă, că nu mai poate continua drumul ca rege. Întreaga suită, întregul popor, sunt cu ochii pe el, alegerile lui pot fi considerate cele mai bune, pentru toată lumea, Și atunci, își dezbracă hainele de rege, renunță la funcția sa. Hotărăște să facă restul drumului ca simplu cetățean, alături de cei dragi. Nu îi mai poate învăța pe ceilalți, pentru că știe că a greșit. 
 Însă, el păstrează idealurile și principiile drumului, precum și cunoașterea câștigată. Cândva, poate că va fi în stare să le folosească din nou, să îi ajute și pe ceilalți...

Și, mai intervine un aspect. El nu era singurul pornit înspre cetatea strălucitoare. Împăratul chemase mulți alți regi. Unii își continuau încă drumul. Însă, câți dintre ei îl vor mai prețui, oare, după ce și-a dezbrăcat hainele de rege? E foarte ușor să prețuiești un rege în haine strălucitoare, dar mai greu un simplu cetățean, fie el oricât de înțelept.
Pentru el nu va conta, însă, el le va fi în continuare prieten. Drumul l-a învățat un lucru valoros: să nu depindă de prețuirea, sau neprețuirea celorlalți. Și, să respecte alegerile fiecăruia, așa cum și Împăratul i-a respectat-o pe a lui. 

Iată o poveste ciudată! se va spune. Eh, viața e atât de ciudată, mai ciudată decât romanele...:)



Wednesday, 7 September 2011

Conștientizări

Uneori, evenimentele vieții (sau tocmai neîntâmplarea lor la timp), te determină să te cunoști mai bine, așa cum niciodată nu ai fi crezut. Descoperi în tine elemente care altădată ți s-ar fi părut străine, dorințe și scopuri pe care nu le-ai fi crezut posibile! Te credeai cu mult mai bun, cu mult mai departe de pământ...
Dar, poate că acesta a fost rostul încercărilor: să ne vedem, odată, așa cum suntem, să nu ne mai facem iluzii. Și, să ne conștientizăm prioritățile. Altfel, în condiții normale, am fi păstrat o imagine idealizată despre noi-înșine. De fapt, nu idealizată, dar am fi văzut doar o parte din noi. Partea cea mai bună, celestă, cea pe care o hrănim de atâta vreme...Și, am fi uitat, sau nu ne-am fi cunsocut deloc, umbra.

Acum, nu pot să simt că umbra este în întregime rea. Ea cuprinde și iubire, și dorință de sacrificiu. Partea rea este sensul acestei iubiri și sacrificiu, care este îndreptat spre pământ.Cândva, am crezut că nu putea fi nimic mai important decât El, decât a-i urma drumul. Acum, vedem cu tristețe că de fapt, în inima noastră, existau și alte lucruri. El, probabil că a știut asta de la început, și a vrut să ne pună la încercare, ca să conștientizăm și noi.

Și astfel, am aflat cu durere că - după cum spune Simone Weil - ”lucrurile de care suntem legați sunt ireale și iluzorii, dar lanțurile care ne leagă de ele sunt perfect reale.” Poate, ne trebuie un timp ca să trecem la următoarea etapă. Un timp de retragere, de simplitate, un timp în care să nu mai fim cineva anume, ci doar unul dintre mulți. ”Astfel mă iubesc de-acum, unul între mulți” - zice și Blaga. Poate ne lipsea chiar lecția mulțimii, a smereniei. Dacă am ales drumul mai aproape de materie, măcar să îl facem cât mai drept posibil.

Desigur, asta nu schimbă faptul că am ales materia! Alegerea, și consecințele ei, rămân. Cel puțin, pentru o perioadă... Dar măcar ne-am cunoscut mai bine, și am înțeles ceea ce era de înțeles. Și sperăm că, peste ani, când lanțurile noastre de iubire vor mai slăbi, vom reuși să ne întoarcem pe calea strâmtă și îngustă.

Și, încă o înțelegere! Câtă iubire poate avea o Ființă care știe că Îi preferăm alte lucruri, și totuși ni le dă, pentru disperarea noastră, pentru durerea sufletului nostru...Și, știe că L-am judecat greșit...așa cum facem și cu oamenii, uneori!

Acestea sunt conștientizările pe care le-ar putea avea un înger căzut. Sau, un spirit care nici măcar nu a ajuns înger, pentru că avea lanțuri prea grele...

P.S. Nici o legătură cu postările anterioare, acolo este vorba de cu totul altceva, și concluziile se mențin. Spun asta doar pentru a evita interpretările facile.:)

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...