Immanuel Kant şi "Bazele metafizicii moravurilor"

După cum am procedat şi în postările ulterioare de filosofie, nu intenţionez o descriere aprofundată a operei acestui filosof, nici intrarea în dezbateri filosofice "pure". Cred că este mai utilă înţelegerea esenţei persoanei şi operei acestui filosof, care mie personal, prin puritatea candoarea sufletului său (dincolo de bagajul intelectual şi cultural-religios impresionant), îmi trezeşte analogia cu Mozart, în altă arie de creaţie. Un Mozart al filosofiei! Aşadar, Kant s-a născut în 1724 la Konigsberg - capitala Prusiei Orientale - oraş pe care nu prea l-a părăsit. Provenit dintr-o familie foarte numeroasă şi săracă, rămâne fără mamă la vârsta de 8 ani. Urmează o şcoală ecumenică, ce constituie o adevărată "cameră de tortură" pentru sensibilitatea sa. La vârsta primei tinereţi, se înscrie la Universitate, la Teologie (urmând însă şi cursuri de filosofie), pe care o absolvă cu brio, apoi, mult mai târziu, ajunge şi profesor titular. Viaţa sa a fost extrem de ordonată şi clară, total dedicată operei sale, elevilor şi ideilor sale. Nu a fost căsătorit, şi nu se cunosc poveşti romantice legate de numele său, de aceea apare drept un fel de "călugăr" al filosofiei. Totuşi, nu un călugăr încruntat şi veşnic preocupat de pedeapsa eternă, ci dimpotrivă, un suflet curat şi luminos, care avea acces cu uşurinţă la ideile atemporale - situate, probabil, în acel plan al Formelor sau Ideilor despre care a vorbit şi Platon.
În privinţa operei sale, se pot recunoaşte cu uşurinţă trei etape de formare:
I. Etapa precritică - este etapa de început a formaţiei sale filosofice. Începe să îşi pună întrebări, dar totuşi nu se abate de la dogmă.
II. Etapa critică - marcată prin publicarea, în 1781, a tratatului "Critica raţiunii pure" - în care pune la îndoială capacitatea umană de a cunoaşte
III. Etapa metafizică - de fapt, o revenire la metafizică - dar privită într-un mod simplu şi relativ uşor de înţeles ("Fundamentele metafizice ale ştiinţei naturii"; "Metafizica moravurilor")
Filosofia sa, în ansamblu, este caracterizată de două însuşiri:
- o foarte bună capacitate de organizare a ideilor
- o mare profunzime a raţionamentului
În operele sale de maturitate, el nu mai acceptă dogma, dar nu inserează în loc nici gândirea comună - "bunul-simţ". Concepţia sa este aceea că omul trebuie să aibă o mentalitate filosofică - adică, să se ridice prin gândire în acel plan superior al ideilor, despre care am vorbit.
În acest sens, în "Critica raţiunii practice", el neagă valoarea de adevăr a cunoaşterilor obţinute prin intermediul simţurilor comune, inclusiv a raţiunii obişnuite, practice. Printr-un raţionament foarte frumos, el ajunge la concluzia că omul se naşte cu anumite "categorii apriorice" - adică, nişte elemente "date" - în funcţie de care percepe valorile pe care le va întâlni. Toţi oamenii văd la fel ideile de bine, frumos, adevăr. Pentru toţi, ele au valoare, şi acest lucru nu este insuflat numai de educaţie. Concluzia sa este că aceste "categorii apriorice" sunt un fel de "zestre comună" a umanităţii. Inclusiv capacitatea de a raţiona face parte din această "zestre"- raţiunea pură. Însă, raţiunea nu "crează" valori, ea poate doar găsi modalităţi practice de aplicare a a acestor valori "apriorice" în plan material - astfel apărând raţiunea practică. Pare un alt mod de a denumi acele structuri subtile ale corpului omenesc - mentalul superior, aparţinând structurii superioare a fiinţei umane - Sinele, şi mentalul inferior - sau mentalul-dorinţă, aparţinând personalităţii.

Şi în privinţa conceptului de moralitate (tratat în "Bazele metafizicii moravurilor", şi mai târziu în"Metafizica moravurilor"), el aduce o revizuire. El admite că oamenii doresc să facă binele, dar în practică, apare altceva. Tocmai de aceea trebuie depăşită raţiunea comună, sau "practică". În acest sens, el introduce noţiunea de voinţă bună - adică, o voinţă bună în sine, necondiţionată de personalitate. Ea nu este acelaşi lucru cu bunăvoinţa comună. Kant pare să spună că această voinţă este un gen de forţă, care trebuie ghidată pentru a da rezultate bune. Dar, ce element din fiinţa umană ar fi capabil să coordoneze această forţă?
Ca să recapitulăm puţin cursurile precedente, putem observa că, pentru a-şi satisface necesităţile şi dorinţele - deci, pentru a obţine ceea ce majoritatea oamenilor numesc fericire - le sunt de ajuns primele trei corpuri: eterul-fizic (sau material), energetic şi astral (sau emoţional). O dată cu apariţia mentalului - şi deci, a conştientizării noţiunilor de "bine" şi "rău", de "adevăr" şi "greşeală" - se poate spune că această fericire a încetat - "omul a fost alungat din paradis". Deci, mentalul - raţiunea ar fi acea forţă capabilă să coordoneze voinţa umană în vederea atingerii unui scop superior. Raţiunea (desigur, este vorba de acea raţiune pură, sau mentalul superior) dezvoltă voinţa, dar acest lucru nu duce în mod necesar la fericire. Apare conceptul de datorie: necesitatea de a activa din respect pentru lege. Caracteristica voinţei ar fi tocmai acţiunea izvorâtă din datorie. Acţiunea justă este acea acţiune care nu are un scop personal. (Şi, nici nu izvorăşte din înclinaţie.) În acest sens, fericirea poate consta tocmai în îndeplinirea datoriei. Definitorie este pentru acest gen de fericire acea frază kantiană celebră: "cerul înstelat desupra mea, şi legea morală din mine".
Dacă analizăm puţin definiţia voinţei dată de Kant, putem observa că voinţa este definită de un element obiectiv - legea (în acest sens, legea morală apriorică, dată de divinitate), şi unul subiectiv - respectul. A avea respect pentru lege, înseamnă a o recunoaşte, şi a o aplica. Desigur, datoria, respectiv, acţiunea justă, nu poate fi generată din exterior. Respectul nu poate fi generat exterior! Ele doar se manifestă în exterior. Dar "mecanismele" voinţei trebuie să acţioneze în interior.
În acest sens, intervine interogaţia: cum putem şti că acţiunile sunt juste, dacă respectul este subiectiv? Iată răspunsul magistral găsit de Immanuel Kant: "să acţionăm astfel încât maximele voinţei noastre să poată deveni maxime ale voinţei universale." Este un gen de raţionament în sensul inducţiei matematice: o lege particulară, pentru a fi considerată adevărată, trebuie să poată avea aplicabilitate în întregul sistem. Şi, desigur, şi reciproca este valabilă! În termeni filosofici, putem spune că ideea care ne conduce trebuie să fie conformă Legii. Ceea ce, în sens teologic, înseamnă conformarea faţă de Voinţa Divină: "Nu voia mea, ci a Ta, Tată!"
Iată cum acest genial filosof a reunit, într-o singură operă, mai multe căi de cunoaştere umană, obţinând un rezultat universal valabil! Dar, omul dintotdeauna are tendinţa de a-şi adormi conştiinţa, respectul oscilează, iar legea, pentru a putea fi aplicată, trebuie să devină restrictivă. Astfel apare porunca. (Şi ne putem gândi, în acest sens, la principalele religii ale umanităţii, cu poruncile lor, precum şi la "poruncile" mai practice aplicate societăţii civile - legile omeneşti.) Această poruncă, la Kant poartă numele de imperativ, care în concepţia sa este de două feluri:
- imperativ ipotetic - este un imperativ cu un anumit scop, dar nu este în sine o acţiune
- imperativ categoric - proclamă acţiunea justă, care determină voinţa. Dar, formele de manifestare ale acestei voinţe diferă de la epocă la epocă, şi de la cultură la cultură. Chiar şi de la individ la individ, uneori!
Concluzia acestei opere filosofice este aceea că orice sistem moral trebuie să se bazeze pe metafizică - adică, pe înţelegerea şi aplicarea legilor care ţin de un plan superior celui material - în speţă, a legilor divine. Restricţia singură nu este de ajuns, fără o bază filosofică.
În acest sens, libertatea fiinţei umane - echivalentă cu autonomia voinţei - apare atunci când această voinţă devine propria-şi lege. Dar nu oricum (şi pasibilă de interpretări autarhice), ci numai atunci când legislaţia proprie devine echivalentă legislaţiei universului.
Şi, în încheiere, voi oferi două fraze definitorii ale operei kantiene, care definesc atât de complet şi de armonios gândirea sa, inspirând şi îndrumând atâtea generaţii:

"Imperativul practic va fi acesta: poartă-te astfel încât să consideri omenirea, atât în persoana ta, cât şi în persoana altuia, întotdeauna ca scop, şi niciodată ca mijloc."

"Un lucru este sigur: că moralitatea are valoare pentru noi, nu pentru că ne interesează, ci ne interesează pentru că are valoare pentru noi, oamenii, întrucât izvorăşte din voinţa noastră concepută ca inteligenţă, adică din adevăratul nostru eu."

Bibliografie: Cursul societăţii "Noua Acropolă"

Piatra înţelepciunii (XII)

Din nou, în urma vorbelor sale se înstăpâni tăcerea şi nemişcarea. Şi, tot Elal vorbi, în cele din urmă.

- Domnia-ta, eu simt, şi cred că şi ceilalţi tovarăşi ai mei, că nu sunt vrednic să ating Piatra, poate nici măcar s-o văd. De acea, cu iertare te rugăm să ne laşi să aşteptăm aici. O vom apăra apoi, la înapoiere.

- Da! da! strigară şi ceilalţi. Nu putem merge să luăm Piatra nici dacă ne-ai dărui averi nenumărate! De data asta, mergi singur, domnia-ta!

Prima pornire a koradonului fu să se mânie, ca de obicei, dar se stăpâni brusc, în urma unui gând, şi se întoarse spre bătrân.

- Ce le-ai făcut, pustnice? Cum de i-ai speriat aşa? A, da, cu blestemul, desigur! De data asta, ai întins prea mult coarda! Dacă ai o asemenea înrâurire asupra oamenilor, eşti prea periculos ca să te las în viaţă. Arată-mi Piatra, şi pregăteşte-te pentru ultimele momente ale vieţii tale!

- Cum va voi Atotputernicul, spuse Ilum. Să mergem, domnia-ta, fiindcă drumul nu-i scurt!

- O clipă, pustnice! Ostaş Elal,se întoarse el spre acesta, îţi poruncesc cu tot dinadinsul să mă urmezi! Dacă refuzi şi acum, îi voi spune regelui nesupunerea ta, şi faptul că m-ai lăsat singur şi neapărat în partea cea mai primejdioasă a drumului. Nu din pricina bătrânului acestuia e primejdioasă, ci a ticălosului de ţăran prefăcut, care e liber acum, şi bântuie pe aici, şi poate că ar vrea să se răzbune! Sau chiar…să ia Piatra, acum, că i-am dat ideea! Nu ştiu de ce îmi pare mie acum că asta a vrut de la început! Şi gândindu-mă, chiar îmi pare că l-am mai văzut pe undeva, dar nu ştiu unde!

Dar, destulă vorbă! Vii odată, sau nu?

- Dacă îmi porunciţi astfel, trebuie să mă supun, spuse el, deşi gândi că ţăranul nu părea să aibă intenţia de a-l ucide pe koradon. Dacă ar fi vrut aceasta, ar fi putut să o facă de la început, când era cu sabia la gâtul lui, sau mai apoi, în pădure, unde nu l-ar mai fi văzut nimeni, afară de femeia aceea.

Dar, ordinul era ordin, şi el ştia că la urechile regelui putea ajunge orice intrepretare a faptelor îi convenea koradonului.(Îşi aminti zâmbind cum îl găsiseră pe koradon, el şi Scilo, arcaşul, legat fedeleş într-o râpă cu bucăţi de pânză din desuurile femeii, şi cu un căluş în gură.)

Până să apuce să îşi termine gândurile, băgă de seamă că atinseseră capătul poienii (când, oare?), iar lacul nu se mai zărea. Erau ei prea departe, sau…dispăruse cu totul? Nu cuteză să îl întrebe pe bătrân. Dar, koradonul nu avea reţinerile lui.

- Poţi să îmi spui ce e cu lacul acesta, pustnice? Nu mi se pare lucru curat cu el, după cum vede orice om întreg la cap. Sau…nu cumva ascultă de tine? Asta chiar ar fi dovada hotărâtoare că eşti periculos!

- Şi atunci, nu te temi să mă ucizi, domnia-ta? Nu te temi că ţi s-ar putea întâmpla ceva după aceea?

- Dimpotrivă, râse Egar, după aceea toate lucrurile vor intra în normal. Ştiu să deosebesc efectele de cauze, bătrâne!

Pustnicul nu mai zise nimic, ci doar zâmbi într-un fel, care i se păru lui Elal că arăta milă, dar şi exasperare. Însă, koradonul nu observă nimic.

După un timp, obosiră. Ciudat lucru, când mergeau doar de câteva ceasuri! Nici măcar nu se lăsase de tot înserarea! Însă, când privi în urmă ( se aflau pe o mică măgură), Elal văzu cu surprindere că peisajul se schimbase cu totul. Urcaseră şi coborâseră un munte, trecuseră o vale, acum erau din nou pe o culme, şi totul în răstimp de câteva ceasuri. Fără popas, şi fără hrană! Observă şi koradonul, dar de data aceasta nu mai zise nimic. Începuse şi el să simtă că erau lucruri mai presus de înţelegerea lui, şi dacă s-ar fi străduit până la capăt să le înţeleagă, poate că n-ar mai fi fost atât de doritor să ia Piatra! Sau, ar fi făcut-o cu spaimă, ca orice om de rând…

Coborâră şi culmea aceea, şi în final, o dată cu primele umbre ale nopţii, ajunseră la peştera săpată într-un canion al unui izvor vijelios, în apropierea unei cascade. Frânţi de oboseală, se trântiră pe aşternutul din frunze uscate. Înainte de a adormi, Elal mai apucă să îl vadă pe pustnic care, deloc obosit, se aşezase pentru rugăciune sub o căţuie aprinsă, ce răspândea un miros plăcut.

Piatra înţelepciunii (XI)

Ceilalţi ostaşi şovăiau. Oare nu era mai bine să ia întâi Piatra? Sau…să i-o ducă ei regelui? De câtă cinste ar avea parte, atunci!

_ Sau, aţi putea să o păstraţi pentru domniile-voastre, spuse bătrânul, parcă ghicindu-le gândurile. Atunci, n-aţi mai avea nevoie să slujiţi pe nimeni. Aţi putea deveni ceea ce vă doriţi, ceea ce altădată doar visaţi!

- Dar…domnia-ta ai spus că regele va avea nevoie! spuse unul şovăitor.

- Regele e şi el tot un om! Voi aveţi tot atâta nevoie cât şi el. Sau, nu-i aşa?

Deodată, Idor făcu un pas înainte.

- Ne-am hotărât, domnia-ta! Dă-ne Piatra, şi vom vedea noi ce facem cu ea! Nu-i aşa, prieteni? se uită el peste umăr.

- Da! Da! Spuseră toţi.

Bătrânul zâmbi, apoi figura i se schimbă. Deveni aspră, şi ochii îi zvârleau fulgere. Glasul îi deveni tunător.

- Ostaşi nemernici şi trădători! Aţi trădat de trei ori: întâi regele, apoi koradonul, şi mai apoi pe voi-înşivă.

- Cum aşa, domnia-ta? întrebă Idor buimăcit, negândindu-se măcar să se mânie. Bătrânul le inspira o teamă şi un respect năucitor!

- Întâi, v-aţi trădat regele când aţi hotărât să păstraţi Piatra pentru voi. Fiecare a hotărât aceasta în sufletul său, nu-i aşa? Apoi, v-aţi trădat koradonul când aţi ales să luaţi întâi Piatra, pentru răsplată, şi nu să-l salvaţi pe el. Şi, în cele din urmă, v-aţi trădat şi pe voi înşivă, devenind lacomi, cruzi şi înşelători, şi nu aşa cum a poruncit Atotputernicul să fiţi. Lucrul acesta l-aţi dovedit şi mai devreme, când aţi fost de acord să omorâţi doi oameni nevinovaţi pentru tekalii cu care sunteţi plătiţi, şi pentru merindea pe care v-ar fi mâncat-o.

Vă mai socotiţi vrednici să atingeţi Piatra?

_ Nu, domnia-ta, bâigui Idor, căzând în genunchi. Oare Atotputernicul ne va ierta? Domnia-ta ştii să te rogi. Poţi să o faci pentru noi?

Figura bătrânului deveni mai blândă.

- O voi face, dar nu strică să o faceţi şi voi, aşa cum ştiţi. Oricum, atunci când v-aţi căit, aţi fost deja iertaţi. Doar să nu mai cădeţi iar în păcat!

Abia îşi sfârşi el vorbele, când la liziera pădurii îşi făcu apariţia koradonul Egar, furios, urmat de Elal şi de arcaş. Când acesta îl zări pe bătrân, se opri surprins, dar furia nu îi trecuse cu totul.

- Deci, ostaşul Elal chiar a grăit adevărul! Nu mai ştiam ce să cred, şi în cine să mă încred, spuse el. Dar, cum îmi poţi dovedi că eşti cu adevărat pustnicul Ilum?

Bătrânul zâmbi uşor.

_ Cine are nevoie de dovezi e un om slab în interior, care nu se încrede în propria sa putinţă de a judeca lucrurile. Dacă nu vrei să mă crezi, poţi să te întorci pe unde ai venit!

Egar se aprinse din nou.

- Cum îndrăzneşti să îmi vorbeşti astfel, bătrâne? Poate n-ai înţeles bine cine sunt eu! Îmi e foarte uşor să te scurtez de cap, dar regele a spus să n-o fac decât la nevoie. Mai bine spune-mi despre Piatră!

- Despre Piatră nu se poate spune mare lucru, ci trebuie să o simţi. Eu te pot duce să o vezi, şi dacă te consideri vrednic, o poţi lua cu domnia-ta.

- Mă crezi prost, pustnice? Crezi că pot să-mi închipui că lucrurile merg atât de uşor pe lumea asta? Care e preţul pe care-l ceri pentru Piatră, sau, care e blestemul? Credeai, poate, că nu ştiu de blestem?

- Nu e nici un blestem, domnia-ta! Cel puţin, nu unul de care să ştiu. Iar despre preţ, până acum nu am cerut nimănui nimic, afară doar să se arate vrednic.

Egar râse fără veselie.

- Îmi închipui că au fost numeroşi cei care au luat Piatra, dacă doar acesta e preţul. Întrebarea este: de ce n-au rămas, oare, cu ea?

- Ţi se se pare puţin lucru ceea ce cer eu, domnia-ta? Să ştii că aceia care au luat-o nu au fost atât de numeroşi pe cât crezi! Şi, chiar şi ei, au adus-o înapoi, după ce s-au gândit mai bine.

Egar râse din nou.

- Chiar vrei să cred că au adus-o din prea multă umilinţă? Dar, destulă vorbă! Mă voi convinge eu-însumi ce şi cum, după ce o voi lua. Iar dacă văd că e totuşi vreun blestem legat de ea, mă voi întoarce şi te voi lipsi de zile!

Ostaşi, se întoarse el spre ei, urmaţi-mă! Doar Idor să rămână aici, pentru a păzi caii. Drumul pe mai departe se vădeşte a fi abrupt, iar caii noştri nu pot face faţă.

Piatra înţelepciunii (X)

Dar, până să apuce să spună ceva, Larc făcu un salt neaşteptat, şi îi smulse sabia de la brâu.

- Ai mers prea departe, domnia-ta! Făcusem legământ să privesc toate faptele vieţii cu filozofie, şi să nu încerc să îmi scap vreodată viaţa cu orice preţ. Dar, aici nu e vorba numai de mine! Văd că ar mai pieri şi alţi doi nevinovaţi pe deasupra. Mă sileşti să mă lupt!

Zicând acestea, îi puse vârful sabiei la gât.

- Porunceşte ostaşilor domniei-tale să nu facă nici o mişcare până ne îndepărtăm, altfel vor rămâne fără conducător!

Se întoarse spre Elal.

- Eşti un om cinstit, şi un bun ostaş! Îţi mulţumesc că ne-ai sărit în apărare. Dacă doreşti, poţi veni cu noi!

- Şi eu mulţumesc de poftire, domnia-ta, spuse el revenindu-şi din uluire, dar nu sunt un dezertor. După cum ai auzit, am făcut legământ să-mi slujesc ţara şi regele. Iar koradonul Egar e comandantul meu, şi datoria mea e să-l apăr şi pe domnia-sa. Deşi îţi înţeleg faptele, îţi fac atenţionare că te voi ucide, într-adevăr, dacă îi faci vreun rău. Atunci, vei fi cu adevărat un duşman.

- Koradonul domniei-tale nu va păţi nimic, dacă face ce îi spun, zâmbi Larc. Acum, noi vom pleca! Sper să nu vă vină vreun gând, ca să nu fiu silit să fac şi eu ceea ce nu vreau!

După ce îşi termină vorbele, îl trase pe koradonul furios de pe cal, şi îl mână înainte, făcându-i semn Imarei să îi urmeze. Ostaşii rămăseseră stane de piatră, neştiind ce să facă în această situaţie.

Când cei trei ajunseră la liziera pădurii şi se făcură nevăzuţi, Elal le făcu semn să pornească după ei. Dar, abia făcură doi paşi, că auziră o voce puternică, deşi bătrână:

- Unde vă grăbiţi aşa, domniile-voastre? Nu voiaţi, mai curând, să mă vedeţi pe mine?

Zăriră cu surprindere un bătrân de statură potrivită, cu pletele şi barba de un alb ce părea orbitor în soarele amiezii. Ciudat, dar faţa nu îi arăta atât de bătrână, ci mai curând…fără vârstă!

- Dar…cine eşti domnia-ta? întrebă Elal. Să fii cumva înţeleptul Ilum, pe care-l căutăm?

- Cât de înţelept sunt, numai Atotputernicul ştie. Dar acesta e, într-adevăr, numele meu.

- Şi, de unde ştii că te căutăm?

- Are vreo însemnătate pentru domniile-voastre? Eu ştiu ceea ce trebuie ştiut. Aşa mi-a îngăduit Atotputernicul.

- Cu adevărat te căutam, domnia-ta, spuse Elal cu respect, dar acum avem o treabă de terminat, care nu suferă amânare! Cu plăcere vom sta de vorbă după ce ne vom recăpăta koradonul.

- Şi domniile-voastre sunteţi la fel de grăbiţi ca tovarăşul vostru? îi întrebă bătrânul pe ceilalţi. N-aţi vrea, mai curând, să vedeţi întâi Piatra, sau poate să o şi luaţi, ca să i-o daţi apoi koradonului vostru?

Aţi auzit doar, că el nu e în primejdie, ci doar ostatic. Cred că îl veţi revedea mai curând decât vă aşteptaţi.

- Chiar voieşti să ne dai Piatra, domnia-ta? De ce să ne-o dai tocmai nouă, dintre toţi cei care au cerut-o? Şi, cum putem fi siguri că e cea adevărată?

- Cam multe întrebări, ostaş Elal, zâmbi înţeleptul. Îţi voi răspunde pe rând. Întâi, vă dau Piatra pentru că regele va avea cu adevărat nevoie de ea, şi au am ostenit să o tot apăr. Apoi, siguri nu veţi putea fi niciodată că e cea care trebuie, dar poate vă veţi încrede în cuvântul meu, şi în ceea ce vă spune inima.

- Răspunsul domniei-tale ne-a lămurit pe deplin, se înclină Elal, dar noi tot trebuie să pornim acum după koradonul nostru! Aşa ne cere datoria. Dacă voieşti să ne-o dai, aşa cum ai spus, ne mai poţi aştepta puţin.

Spunând acestea, se îndreptă spre lizieră. Îl urmă doar prietenul său, arcaşul.

Piatra înţelepciunii (IX)

Koradonul scoase un chiot de bucurie, şi începu să îşi joace calul în cerc.

- În sfârşit, ne apropiem! se adresă el celor doi. După ce vom găsi peştera, vă voi dărui nişte merinde de înapoiere. Şi, va trebui să îmi juraţi pe ce aveţi mai sfânt că nu veţi spune nimănui despre călătoria noastră. Altfel, vă voi găsi şi în gaură de şarpe, şi vă voi face una cu pământul!

Aceştia încuviinţară pe dată.

Îşi continuară drumul dar, în loc să se apropie, lacul părea că se îndepărtează! Iar capătul poienii, care păruse atât de aproape, după două ceasuri de mers părea că nu s-a apropiat nici cât o azvârlitură de băţ. Koradonul era neliniştit şi furios.

- Ce-i asta, ţărane? întrebă el cu iritare în glas. Lacul tău are chef de plimbare, după cum ne-ai zis aseară? Şi, în cazul acesta, ce-ar trebui să facem?

- În primul rând, nu e lacul meu, domnia-voastră. Şi apoi, eu n-am căutat nicioadată peştera, ştiu numai ce mi-au spus alţii!

- Nu vorbi în plus, că nu-mi plac obrăzniciile! Vezi să nu te trezeşti scurtat de cap! Te-am întrebat ceva foarte limpede: ce putem face dacă lacul se mişcă?

- Iar eu v-am spus că nu ştiu, domnia-voastră! Poate, ar fi bine să stăm locului, şi să aşteptăm să vedem ce face.

- Nici tu nu ştii, femeie? se întoarse el spre Imara.

- Şi eu, ca şi omul acesta, v-am spus tot numai ce ştiam de la alţii, domnia-voastră! Eu nici nu ştiam că lacul se mişcă!

- Sunteţi amândoi nişte neisprăviţi! Mă mir că vă mai ţine pământul! Mi-aţi mâncat merindele până aici, şi nici măcar nu suntem siguri că găsim peştera! Ar fi mai bine să termin cu voi, ca să nu-mi faceţi pagubă şi pe mai departe. Cred că de aici mă pot descurca şi singur.

Ostaş Idor! strigă el unuia din coada şirului. Scoate sabia şi taie-le capetele!

Se făcu o linişte aproape deplină. Se mai auzea doar susurul vântului. În cele din urmă, Elal îndrăzni:

- Nu vă fie cu supărare, Domnia-voastră, dar oamenii au făcut ceea ce au spus că vor face: ne-au adus până aici. De la început, ţăranul v-a spus cum stă treaba cu lacul. Nu e vina lor că nu ştiu ce să facă mai departe.

- Le ţii partea, ostaş? Vrei să li te alături? Nu mai ştiţi, nici unul, ce înseamnă un ordin? se întoarse şi spre ceilalţi.

Toţi stăteau cu nasurile în pământ, dar nu se mişcau. În cele din urmă, Idor veni în faţă şi scoase sabia.

- Dacă porunciţi domnia-voastră, eu voi îndeplini porunca! Doar pentru asta suntem plătiţi, nu-i aşa? îi întrebă el pe ceilalţi, căutând încuvinţare.

- Aşa e, aşa e! se auzi din rânduri. Şi apoi, am depus jurământ de supunere în faţa regelui!

- Şi apoi, ne mănâncă merindele! spuse unul, mai lacom, şi câţiva râseră. Ar mai trebui să le dăm şi la înapoiere!

Doar Elal nu li se alătură.

- E adevărat că am depus jurământ în faţa regelui, spuse el. Dar, jurământul spunea să apărăm ţara şi regele neprecupeţind nimic, numai atunci când e vorba de duşmani. Aceşti oameni nu ne-au făcut nimic. Până şi răufăcătorii, şi ucigaşii, au dreptul la o judecată dreaptă.

Egar se încruntă. Vorbele ostaşului sunau prea înţelepte pentru starea sa. Oare nu-l cunoscuse bine? Oare făcuse o alegere greşită pentru vremea când va avea Piatra? Sau…apropierea Pietrei se vădea la unii mai mult?

Oricum, sigur era că trebuia să-şi afirme autoritatea, şi încă repede! Nu-i putea permite unui ostaş să fie mai înţelept decât el-însuşi.

Pilda diamantului strălucitor, sau despre alegeri

Era odată un discipol foarte devotat drumului său, şi Maestrului care îl instruia. Îşi dorea atât de mult să facă totul bine, să fie un discipol perfect! Desigur, pe undeva, gândea că nici nu îi lipsea mult până acolo. Deşi, pe de altă parte, se ştia plin de cusururi! Deşi greu de împăcat, aceste două laturi ale sale coexistau de mai multă vreme decât s-ar crede.
Odată, în timp ce îşi făcea exerciţiile de dimineaţă, zări în depărtare o strălucire minunată! Părea că undeva, pe o stâncă aflată pe cel mai înalt munte, se afla un diamant care reflecta razele soarelui.
La început, încercă să se concentreze asupra muncii sale, făcând abstracţie de strălucire. Dar, nu prea reuşea! Părea că acea lumină îl chema cu o forţă magică. Totuşi, fiind un discipol zelos, îşi întrebă întâi Maestrul.
"Maestre, am zărit acolo, în depărtare, o lumină! Inima îmi zice să mă duc să văd ce este cu adevărat, dar pe de altă parte, nu aş vrea să îmi irosesc timpul dedicat Căii. Domnia-ta ce îmi zici să fac?" Maestrul rămase o vreme nemişcat şi tăcut, încât discipolul crezu că uitase de întrebarea sa. Apoi, el răspunse: "Dacă ţi-aş spune să nu ţi-l iroseşti, m-ai asculta?" Uluit şi dezamăgit, discipolul replică: "Desigur, Maestre, dar... aş zice că sunteţi puţin nedrept! Cum aş putea şti sigur că acolo nu este ceva care îmi merită timpul, dacă nu încerc să aflu?"
Apoi, îşi înţelese greşeala. Ruşinat, plecă chipul! Într-o singură frază, renunţase la ascultare, la încrederea în Maestru, şi la ideea perfecţiunii lui discipolare.
"Consideră că ai auzit răspunsul, dragul meu!" zâmbi Maestrul. "Dar, desigur, eşti liber să încerci."
Câtva timp, discipolul încercă să facă abstracţie de strălucire, dar nimic nu mai era ca înainte! Părea că viaţa sa rămăsese cumva suspendată, până ce va afla adevărul despre acel lucru. Desigur, nu voia să şi-l însuşească...deşi, uneori, i se părea că aproape ar fi putut! Doar să îi înţeleagă esenţa, şi să îl protejeze, la nevoie...Un lucru atât de frumos nu putea fi decât vrednic de efortul, şi grija lui!
Şi, într-o zi, porni la drum! Trecu prin văi adânci, şi râpe cu stânci ascuţite, prin păduri întunecoase, şi cărări abrupte. Întâlni în calea sa fiare periculoase, dar care nu îndrăzneau să se apropie prea mult de el, pentru că binecuvântarea Maestrului său îl proteja. În schimb, stâncile ascuţite îi răniră trupul, şi de câteva ori, căzu în râpile adânci, pentru că se încrezuse în cărările şubrede şi înşelătoare. Cu tot trupul rănit, abia mişcându-se, gândea uneori că nici măcar nu ştia dacă lucrul acela merita devoţiunea, truda şi sângele său! Poate că Maestrul avusese dreptate...
La un moment dat, hotărâ să renunţe! Extrem de supărat pentru că eforturile sale păreau fără rod, întoarse spatele muntelui, şi porni înapoi. Dar, în noaptea următoare, Maestrul îi apăru în vis, şi îi spuse: "De ce te întorci acum, când ai ajuns atât de aproape? Nu ţi-ai dorit atât de mult să vezi acel obiect? Acum nu mai este o dorinţă deşartă şi egoistă, pentru că ai stropit-o cu sângele tău, şi ai hrănit-o cu iubirea ta. Indiferent ce ar fi el, acum trebuie să protejezi acel lucru aşa cum ai spus, şi să îl ajuţi să îşi păstreze strălucirea." "Dar nu mai vreau, Maestre! Am pierdut atâta timp în zadar..." Însă Maestrul zâmbi doar, apoi dispăru. Ruşinat, discipolul înţelese că încălcase a doua oară regula ascultării!
A doua zi, îşi urmă urcuşul. Cu greu, abia suflând, ajunse lângă stâncă. Cu uimire, văzu că strălucirea nu mai era atât de minunată ca atunci când o zărise de departe! De fapt, lucrul acela nu mai strălucea aproape deloc...Iar stânca era atât de abruptă, şi plină de zgrunţuri! Cumva, crezuse că, dacă ajunsese atât de aproape, ar fi meritat o scutire de la efortul final, poate chiar o recompensă...De fapt, acum abia îşi mai dorea să vadă obiectul! Voia doar să îi ştie esenţa, să înţeleagă pentru ce s-a ostenit atât! După o ultimă căzătură, ajunse în sfârşit în vârf. Şi văzu...că diamantul său era doar o piatră semipreţioasă, care strălucea numai atunci când era acoperită de rouă sau ploaie! În rest, era o piatră aproape obişnuită, chiar dificil de purtat, din cauza unor colţuri ascuţite.
Descurajat şi încurcat, se aşeză lângă stâncă. Timpul petrecut în urmărirea acestei pietre îi apăru duşmănos. Iarăşi se întrebă pentru ce fuseseră toate rănile sale, pentru ce fusese chiar aproape să îşi piardă viaţa!
"Nu a fost în zadar!" auzi în interior vocea Maestrului său. Şi tu, şi piatra, aţi învăţat câte ceva! Nimic din ceea ce contează, şi îţi doreşti cu adevărat, nu se obţine cu uşurinţă. Şi, chiar dacă finalul nu este acela pe care ţi l-ai închipuit, totuşi ai obţinut ceva! Măcar numai dacă ar fi vorba de faptul că ai învăţat importanţa ascultării, şi cât de nestatornică e inima omului, fie el şi discipol. Dar, nu e numai asta! Efortul şi dedicarea ta au folosit pietrei înseşi, chiar dacă ea nu o poate spune. Nici o energie nu se pierde în zadar în univers, iar ceea ce ai dăruit tu, va ajuta poate piatra să devină cu adevărat diamantul care ai crezut că este. Chiar dacă nu acum, ci într-un timp mai lung!"
Discipolul tăcu câteva momente, simţind că şi-a recăpătat liniştea. Apoi, vorbi din nou: "Dar, Maestre, dincolo de toate astea, nu ştiu dacă mai vreau să iau piatra! De fapt, nu mai simt asta. Vezi domnia-ta, în drum am întâlnit pietre mai potrivite cu ideea mea despre diamante, dar le-am lăsat acolo, pentru că gândul meu era numai la această piatră. Mi se părea că viaţa mea depindea de urcarea acestei stânci. Am trăit într-o imensă iluzie, asta simt acum!"
"Atunci, gândeşte-te că aceasta a fost cea mai deplină lecţie pentru tine! Dacă ţi-aş fi spus asta de la început, nu ai fi crezut! Dar acum, ai înţeles că iluzia poate lua cea mai desăvârşită formă a adevărului...chiar şi când e vorba de inima ta! Totuşi, nu te descuraja! Nici cei mai mari maeştri nu sunt scutiţi uneori de capcanele inimii."
"Şi atunci...ce trebuie să fac cu piatra? Nu pot nici să o las aici, pur şi simplu! Nu aş vrea ca energia aceea care o hrăneşte să se piardă printr-o mişcare greşită a mea." "Poţi să o ajuţi să ajungă într-un loc mai potrivit pentru ea, fără însă a rămâne cu ea. Energiile benefice lucrează şi de la distanţă."
"Mulţumesc, Maestre! Uneori, lucrurile care par cele mai simple, şi de dorit, se pot dovedi atât de complicate!"
"E bine că ai înţeles şi asta, dragul meu! Acum, nu îţi mai rămâne decât să găseşti drumul de întoarcere...sau, următorul drum!"
"Dar, nu ştiu nici măcar care e următorul drum!"
"Nu-i nimic, nici înainte de a vedea strălucirea nu ştiai!" Cu un zâmbet pe care discipolul îl simţi tot în interior, Maestrul se retrase.
"Ei, şi acum, urmează partea grea!" gândi discipolul. "Ar fi bine să nu mă mai încânte strălucirile din depărtare! Atunci când îţi înţelegi răspunderea pe ansamblul universului, e din ce în ce mai greu să faci alegeri. Nu numai pentru a nu te răni tu în drumul spre diamante, ci şi pentru a nu umbri diamantele din drumul tău. Ceea ce e un lucru, poate, chiar mai rău!"

Înţelegerea este primul pas. Intenţia este al doilea. Dar numai acţiunea responsabilă aduce rezultate durabile.
Acesta este unul dintre cele mai complicate lucruri simple.

Precizare

Doar câteva cuvinte despre povestea pe care am postat-o în serial, pentru că altfel, ar fi fost prea lungă. Este o poveste scrisă cu mulţi ani în urmă pe un caiet, şi pe care acum o transcriu cu greu pe calculator. Nu pentru că ar fi greu de scris, ci pentru că timpul meu este la limită. Mai am câteva poveşti din acestea, scrise în aceeaşi perioadă - adică, înainte de a avea calculator - dar cred că abia la pensie voi avea timp să le transcriu!:)
Cred că era necesar să precizez că povestea este foarte veche, pentru a nu se crede că are legătură cu vreo situaţie mai mult sau mai puţin recentă, redată oricât de poetic. Şi, nici nu reprezintă vreo redare a vreunei vieţi anterioare:), din simplul motiv că, din câte am aflat (dacă am aflat bine!), nu am jucat nici unul dintre rolurile descrise acolo.
Însă, am observat altceva, în legătură cu poveştile mele: uneori, Dumnezeu mă pune să trăiesc - la modul psihologic, desigur - câte ceva din situaţiile descrise acolo. Adică, peste un timp realizez că mi s-a întâmplat exact ceea ce descrisesem drept fantezie...Pare că trăiesc pe viu cuvintele lui Stănescu: "A-ţi trăi viaţa, nu e mare lucru, dar a-ţi trăi opera, asta da experienţă!" (Deşi, desigur, scrisul meu nu se poate numi "operă", ci mai curând - "descărcare".)
Se poate să fie din cauză că urmez demult un drum spiritual...şi atunci, trebuie să fim conştienti că nu putem spune, face, sau scrie, orice! Valabil pentru toţi discipolii care simt imboldul scrisului...:)

Cam atât, deocamdată! Am vrut doar să clarific câteva lucruri, pentru a nu crea imagini false. O viaţă minunată tuturor!

Piatra înţelepciunii (VIII)

A doua zi, ceata îşi urmă drumul prin pădurea de brazi, după o gustare frugală. După urcuşul de ieri, drumul devenise din nou relativ drept, astfel încât ostaşii putură încăleca.Unul dintre ei îi oferi calul său Imerei, el mergând în faţă şi ţinându-l de dârlogi. Era cel cu privirea blândă.

Curând, fu bruftuluit de koradon pentru că încetinea mersul cetei. Atunci, încălecă şi el, ţinând-o pe femeie în spate, şi merseră toţi la trap.

Ea îşi dădu seama că el era cel ales de koradon pentru a ţine Piatra la păstrare, în timp ce acesta i-ar fi făcut regelui propunerea. Dar, el nu ştia încă aceasta, şi nici nu voia să se gândească la Piatră.

- Îmi poţi spune numele domniei-tale? Întrebă ea cu sfială.

- De voieşti, desigur! răspunse el surprins. Mă numesc Elal. Fac parte din garda personală a Majestăţii-Sale Vara.

- E o slujbă de mare cinste! Cred că părinţii domniei-tale sunt mândri!

El se întoarse şi îi zâmbi, bucuros că îi vorbea cineva de părinţi.

- De fapt, mai mult pentru ei am ales să intru în oaste, când aveam şaisprezece ani.

- Te tragi dintr-un sat, domnia-ta?

- Dintr-un sătuc din Ţinutul de Apus.

- Şi, după ce ai fost ales în garda Majestăţii-Sale, te-ai mai întors să îi vizitezi?

- Am vrut tare mult, dar n-am mai avut vreme. Le-am trimis doar tekalii, iar ei mi-au trimis veste printr-un tovarăş din sat că şi-au ridicat o casă nouă şi mândră. Surorile mele s-au măritat bine, cu zestrea cuvenită, iar fraţii mei au deschis cea mai mare crescătorie de oi din sat.

- Aşadar, poţi fi mulţumit! Ai izbutit ceea ce ai voit, nu-i aşa? Sau, mai ai şi alte gânduri de viitor?

El se întoarse din nou, surprins, şi îi zâmbi în alt fel.

- Desigur că mi-aş dori o nevastă şi copii, ca toată lumea! Dar, până acum n-am avut vreme să îmi caut. M-am gândit, cumva, că lucrurile astea trebuie să vină de la sine.

Zâmbi şi ea, încurcată, şi îndreptă discuţia în altă direcţie.

- Mă gândisem doar dacă nu ţi-ai dori ca Piatra să te facă mai înţelept, ca să poţi avea mai multă putere. Sau, ca să dobândeşti mai multă avere, sau faimă.

I se păru că el şovăi puţin, dar numai o clipă.

- Am avut nişte gânduri trecătoare, spuse el, dar mi-am dar seama că nu e bine să râvneşti la ceea ce e mai presus de tine. Starea mea de acum e destul de bună. De aceea, nici nu vreau să ating Piatra, ca să nu mi se schimbe într-un fel neaşteptat.

În acea clipă, pădurea se lumină brusc, în faţa lor apărând o poiană largă. Şi, spre capătul celălalt al poienii, se zărea, vălurind verde şi albastru, un lac minunat!

Nimeni nu fu mai surprins decât fură Imera şi Larc! De bună seamă că Atotputernicul îi apăra!

Despre cultură şi civilizaţie

Redau aici o schiţă, sau un rezumat, al ideilor principale ale unui frumos curs al Societăţii Noua Acropolă referitor la cele două noţiuni enunţate în titlu. Desigur că acest "schelet" predispune la discuţii şi interpretări, dar la urma-urmei, acesta este şi scopul unui articol de cultură: să fie "trecut prin filtru".
Aşadar, în concepţia filosofiei esoterice (pe care am definit-o într-un post ulterior), cultura reprezintă potenţialul pe care un om, sau o societate, îl poate acumula în scop spiritual.
Civilizaţia reprezintă "procentul" pe care individul sau societatea îl poate transpune în practică din acest potenţial.
Aşadar, se vede, în sens logic, că "teoria spiritualităţii" - într-un sens, ar fi reprezentată de cultură, iar "practica" - de civilizaţie. Totuşi, sau tocmai de aceea, o civilizaţie nu se dezvoltă spontan, ci este o creaţie a omului, care îşi ia fiinţă şi evoluează pe baza anumitor legi, şi pe baza unor concepţii.
Filosofia esoterică - sau, mai bine-zis, efectuându-se o sinteză a concepţiilor filosofilor iniţiaţi ai antichităţii - vede civilizaţia ca o piramidă (simbol sacru la unele popoare, şi în special la egipteni), ale cărei patru feţe sunt reprezentate de:
1. Ştiinţa - ce asigură posibilitatea creerii şi dezvoltării mediului fizico-material de existenţă a societăţii
2. Arta - crează o formă anume acestei civilizaţii - un fel de "tipar" recognoscibil prin secole
3. Religia - dă un sens existenţei civilizaţiei respective, sau furnizează explicaţiile profunde necesare
4. Politica - reglementează relaţiile ce apar şi se dezvoltă în acest sistem
Baza piramidei ar fi reprezentată de tradiţie, de înţelepciunea şi cunoaşterea acumulată de generaţii.

În zilele noastre, se pune mult accent pe ştinţă, care poate furniza într-adevăr unele explicaţii - însă, nu pe toate, şi nu în mod complet. Această absolutizare a ştiinţei, în loc de a aduce o evoluţie a civilizaţiei respective, poate crea, dimpotrivă, o stagnare şi uniformizare. Această idee este valabilă pentru oricare dintre celelalte laturi. Pentru ca o civilizaţie să se dezvolte armonios, este necesar ca toate cele patru laturi să se dezvolte, şi să fie acceptate ca piloni de sprijin ai societăţii.

Ştiinţa reprezintă suma cunoaşterilor de ordin material general acceptate la un moment dat. Ea este o cale spre adevăr, însă cu acceptarea limitelor ei.
Nici în ştiinţă, nici în alt domeniu, nu este permis dogmatismul. Cunoaşterile evoluează, se schimbă, trec pe noi nivele ale înţelegerii.
În ştinţă, există pericolul de a observa doar fenomenul, ridicându-l la rang de lege, fără a-i înţelege cauzele profunde. Omul de ştinţă contemporan are nevoie de deschidere, de o mentalitate filosofică. Este bine să se cunoască sensul ştiinţei - care este scopul şi legitatea apariţiei unui fenomen, şi spre care scop superior concură toate fenomenele. Deasemenea, atunci când un fenomen nu se încadrează în legităţile cunoscute, şi nu poate fi reproductibil în mod voit (reproductibilitatea fiind considerată marca definitorie a ştiinţei) este bine să fie acceptat ca atare, şi nu negat, eventual căutându-se explicaţii şi din alte domenii. Sau, aşteptând ca ştiinţa să evolueze, şi să găsească şi ea acele explicaţii...

Religia este un alt pilon indispensabil al societăţii, sau civilizaţiei. Oricâte critici s-au adus religiei organizate, totuşi principiile moral-religioase susţin societatea ca organism, şi îi permit acesteea să dezvolte conceptul de "civilizaţie". Omul, ca individ, are intuiţia divinităţii - acel sentiment religios. Însă, pentru ca o societate să fiinţeze ca organism al civilizaţiei, este necesară şi o religie organizată, care să-i dea un sens, şi să o susţină. Probabil că atunci când oamenii vor deveni atât de evoluaţi, de spirituali, încât să îl simtă pe Dumnezeu în interiorul lor, şi să facă binele în mod spontan, fără a fi constrânşi de legi - fie ele şi morale - rolul religiei va înceta. (Religia= re-ligare - legarea omului de divinitate) Cu alte cuvinte, va sosi acel timp în care "Împărăţia lui Dumnazeu va fi înăuntrul nostru" - după cum frumos a spus Iisus. Însă, până atunci, mai este...Unii oameni au reuşit să realizeze această Împărăţie, dar nu toţi!
Dogma, însă, nu înseamnă religie! Dogmatismul apare atunci când spiritul adoarme, şi reprezintă, de fapt, un materialism religios. Un om nu poate fi numit religios doar pentru că aderă la nişte idei religioase. Contează ceea ce este acel om în totalitatea lui, formaţia etică - ce reprezintă tot o formă de legătură cu divinitatea. (Etica reprezintă cunoaşterea legilor eterne ale universului, societăţii şi individului, date de către divinitate, iar morala - efortul de a aplica aceste legi în plan material. Vezi cursul depre etică şi morală!)

Arta reprezintă o punte de legătură între lumea arhetipurilor, sau a Ideilor/Formelor platonice, şi lumea noastră terestră. Este vorba aici de arta autentică, care aduce în această lume realităţile atemporale.
În acest sens, arta adevărată este sacră, transportă idei atemporale. Aceste lucruri le-a înţeles şi marele artist iniţiat Brâncuşi, ale cărui aforisme spun exact aceste lucruri. (Vom vorbi despre domnia-sa şi scrierile domniei-sale pe altmariusliterar.)
Dar nu numai el, ci şi artiştii plastici ai antichităţii înţelegeau rolul sacru al artei - astfel apărând mitul despre "oglinda lui Bachus" = acele forme minunat create (statui, etc.), despre care se presupunea că trebuiau să atragă suflete evoluate. De fapt, în sens poetic, se vorbea despre rolul artei de a atrage ideile atemporale - "sufletul" lucrării.
Arta actuală este mai mult o refulare, pentru că este o artă subiectivă. Ea transmite, în mare parte, doar ideile şi trăirile artistului, uneori nerecognoscibile de către publicul larg. Este urmărită mai mult satisfacţia psihologică, dar nu acesta este rolul artei. "Rolul artei este să vindece contrarietăţile", spune marele Brâncuşi. "O sculptură adevărată trebuie să aibă rolul de a vindeca pe cel care o priveşte."
În afară de aceasta, arta trebuie să aducă frumosul, acel frumos atemporal, resimţit cu sufletul. În acest sens, "arta protestatară" (în care se includ unele picturi grafitti şi genul hip-hop) nu are nici o valoare.

Politica este modalitatea practică prin care oamenii pot convieţui în "cetate" (polis). La apariţia sa, avea un scop spiritual, de reunire şi acomodare a contrariilor. Prin politică (calea) se putea materializa ideea de stat - o idee atemporală. Statul reprezenta o grupare de oameni care trăiau după aceleaşi legi, şi aveau un scop spiritual comun.
În zilele noastre, criza politică reprezintă, de fapt, o criză a omului, a valorilor sale. Sistemele sunt bine concepute, dar oamenii au pierdut sensul etic şi moral. Politica, din misiunea nobilă care era la începuturi, a ajuns o carieră, motivată economic. Politica stabileşte şi relaţiile sociale, şi de aceea o criză a politicii se va reflecta şi la nivel social.

Sunt conştientă că am schiţat doar câteva idei, dar, după cum spuneam, sunt idei care pot fi îmbogăţite, şi trecute prin filtrul fiecărui om interesat de evoluţia societăţii în care trăieşte. Să nu uităm însă, că aceste idei nu pot fi combătute cu uşurinţă, întrucât ele reprezintă idei atemporale - revelate filosofilor şi maeştrilor iniţiaţi ai omenirii. Sunt, dacă putem spune aşa - "punctul de vedere" al divinităţii...aşa cum l-am înţeles noi, cu structurile noastre mental-psihologice. Poate incomplet, desigur...Însă, în mod sigur, nu fals!

"Ceea ce contează este ceea ce înveţi după ce ştii totul." (John Woods)

Înţelepciunea Egiptului antic

Civilizaţia egipteană a fost un important vehicul al culturii şi spiritualităţii antice. Cred că nimeni nu şi-ar putea imagina istoria spirituală a omenirii fără contribuţia magistrală a Egiptului. Această civilizaţie a fost caracterizată de două elemente: durabilitate şi continuitate. Viaţa şi moralitatea egipteanului antic era marcată de conştiinţa participării la viaţă în Ţara Kum. (Kum="ţara pământului roşu"). Aceasta înseamna, în fapt, participarea la o stare de conştiinţă cu totul specială. În Egipt a apărut termenul "alchimie", ceea ce desemna "arta transformării omului de rând în om de aur". De aici, mai târziu, alchimia a căpătat valenţe materiale, grosiere.
Participarea la acestă viaţă era un act conştient, nu exista constrângere. Viaţa egipteanului era dedicată căutării contactului cu divinitatea. Această atitudine existenţială generalizată se datora, în principal, prezenţei centrelor iniţatice din temple, păstrătoare ale înţelepciunii şi cunoaşterii spirituale. Religia egipteană cunoştea două aspecte:
- iniţiatic (al misterelor) - la care aveau acces doar discipolii care reuşeau să treacă probele, şi să se dezvolte individual, prin transcenderea personalităţii
- exterior (popular)
O importantă culegere de aforisme şi îndrumări spirituale aparţine vizirului Ptahotep , care a trăit în Regatul Vechi, în timpul dinastiei a 5 a - acum 4000 de ani: "Înţelepciunea". Un prim concept era ubicuitatea cunoaşterii, alături de smerenia necesară acumulării acestei cunoaşteri: "Nu te făli cu ştiinţa ta, şi nu te baza prea mult pe instruirea ta: cere sfat şi de la un om simplu, şi de la un învăţat." Dar, învăţăturile sale se refereau, în special, la morală, şi la modalitatea ca omul să ajungă să trăiască adevărurile atemporale. Iar primul concept moral în Egiptul antic era familia. Totuşi, ea nu se reducea la o grupare de indivizi înrudiţi biologic. Exista, la egipteni, conceptul de solidaritate, care se referea la relaţionarea oamenilor în scopul atingerii unor idealuri atemporale.
În concluzie, relaţiile putea fi personale - create între oameni care împărtăşeau aceleaşi gusturi, opinii; sau impersonale - între oameni care puteau să nu aibă aceleaşi preferinţe, însă nutreau aspiraţia spre aceleaşi idealuri. Solidaritatea se referea, deci, la ultima categorie. Ea implica, în acest sens, disponibilitatea şi dorinţa celor ajunşi la un înalt nivel al cunoaşterii şi transcenderii, de a-i ajuta pe cei aflaţi pe trepte inferioare ale devenirii să acumuleze şi ei această cunoaştere, şi să îşi rafineze personalitatea.
În Egipt a apărut conceptul de piramidă: statul egiptean era imaginat ca o imensă "maşină metafizică" piramidală, având la bază indivizii cei mai neinstruiţi, iar spre vârf, pe cei mai elevaţi spiritual, elita. Vârful era însuşi faraonul, care trebuia să fie omul cel mai impersonal, caracterizat doar de îndatoriri. (El trebuia să se confunde cu legea.) Totuşi, între indivizi exista un lanţ neîntrerupt, fiecare reprezentând o verigă, de la vârf, până la bază. În acest sens, toate ideile superioare erau transmise mulţimii. Cele patru feţe simbolizau patru modalităţi de a "urca" spre vârful piramidei, care reprezenta - înţelepciunea.
Un concept important al statului piramidal, semnalat de Ptahotep, era următorul: "Nu semăna teama între oameni, altfel Dumnezeu îţi va răspunde la fel." Aceasta semnifica a nu abuza de preogativele puterii, sau ale instruirii. În alt sens, afirmaţia se referea şi la o "evoluţie exagerată" a personalităţii, înspre tiranie. Omul care seamănă teama este, în fond, dominat de personalitate, la fel ca şi cel care se teme. Personalitatea se teme să nu dispară, de aceea reacţionează exagerat: fie apărându-se excesiv, şi devenind tiranică, fie temându-se şi devenind, din acest motiv, aservită altor personalităţi. În acest sens, curajul era considerat o virtute.
Un alt concept important al statului piramidal era dreptatea. " Dreptatea este mare, invariabilă,certă, şi nu este schimbată din vremea lui Osiris." (O asemănare clară cu Formele sau Ideile platonice de Bine, Frumos, Adevăr, Dreptate - care, tot astfel, erau eterne şi imuabile.) În concepţia egipteană, o lume nedreaptă nu putea fi decât violentă, pentru că aplicarea Legilor eterne era înlocuită de bunul plac, şi de legităţi individuale, care se cereau apărate de alte legităţi individuale. Pentru a evita acest lucru, a apărut conceptul de curtoazie= comportamentul oamenilor de la Curte. Curtoazia reprezenta un ansamblu de relaţii armonioase stabilite între oamenii ce trăiau într-un spaţiu interior, şi aveau contact cu etica atemporală. Era un element important al convieţuirii. Armonia caracteriza, de fapt, şi relaţia omului cu Sine (Sinele superior), şi cu lumea înconjurătoare, chiar şi cea nevie.
În concluzie, viaţa în Egipt necesita un efort continuu - o artă susţinută de muncă - ce avea drept scop transformarea interioară a omului, acţionând cu mijloace exterioare. "Uneltele de muncă sunt binecuvântarea unui meşteşugar", spune "Înţelepciunea lui Ptahotep." "Uneltele" reprezentau, în acest sens, fie toate modalităţile exterioare de instruire, fie - după altă interpretare - însăşi personalitatea, care trebuia să fie o "unealtă" docilă în "mâinile" Sinelui Superior, sau spiritului. Desigur, unele personalităţi acumulează multă energie, şi acest lucru nu e rău în sine. Însă, e importantă direcţia de canalizare a acestei energii. Filosofia era considerată şi ea o "unealtă de lucru", şi nu era privită în mod separat, ci făcea parte din educaţie, în special cea morală. Era, desigur, o filosofie naturală, sau esoterică, şi nu o "filosofie de idei", ca acea contemporană.
"Ştiinţele şi cunoştinţele sunt o blagoslovire pentru cel care le înţelege, şi păgubitoare pentru cel care nu le înţelege." Apare aici ideea scopului cunoaşterii - acea "direcţie" despre care vorbeam. Nu e de nici un folos să cunoaştem lucruri care nu ne conduc spre scopul nostru spiritual. În alt sens, cunoaşterea trebuie trăită, asimilată prin experimentare directă. O cunoaştere numai teoretică nu poate fi modelatoare, pentru că se adresează doar minţii. Oricum, omul nu are acces la cunoaşterea totală a adevărului, ci doar la o anumită treaptă, corespunzătoare nivelului său spiritual.
"Dacă te afli pe drumul construit de mâinile tale, cu siguranţă, acest drum te va aduce acolo unde trebuie să stai." Este exprimată aici necesitatea perseverenţei şi stabilităţii pe drumul ales. Indiferent de condiţiile exterioare, este important ca omul să păstreze relaţia cu Sinele său, şi să aplice principiile atemporale.
Totuşi, orice sistem, oricât de perfect, în timp, este pasibil de deteriorare. Ceea ce se deteriorează iniţial este forţa morală. Apare o decădere a valorilor, rangurile nu mai sunt atribuite după merite, ci prin mecanismul social al moştenirii, sau prin impunere forţată - politică, sau economică. Se rupe şi contactul cu Divinul, apare injusteţea. În locul unui sistem stabil şi durabil, apar sisteme de scurtă durată, ce reflectă viziunile şi interesele unor indivizi sau pături sociale. Este ceea ce s-a întâmplat cu statul egiptean, ca şi cu cel grec, sau roman. Problema omului contemporan este regăsirea contactului cu Divinul, trăirea în interior a eticii atemporale, şi apoi, pe baza consolidării morale, statul se va restabili.
Şi, mi se pare potrivit să închei tot prin câteva învăţături ale lui Ptahotep, ce ni se pot aplica şi nouă, oamenilor contemporani, care nu suntem, uneori, chiar atât de diferiţi de vechii egipteni:

"Inima ta să nu năzuiască la aparenţe."

"Inima unui om este viaţa sa, prosperitatea şi sănătatea sa."

"Cele ce sunt în inima omului înţelept se găsesc şi pe limba sa."

Bibliografie: curs filosofie Noua Acropolă